Acum 2 ani pe vremea asta inca pluteam dupa ce m-am dat cu avionul. Si nu oricum, ca deh, mai zburasem eu cu avionul. Doar m-a pus mama sa mananc spanac de mica, pentru ca cica asa era vorba: “mananca, mama, spanac, sa mergi cu avionul!” (na, acum sa o mai contrazic pe biata femeie 🙂 ). A fost una din cele mai misto experiente din viata mea. O experienta la care au contribuit mult un prirten vechi, Emanuel Grigoras, si un prieten pe care mi l-am facut atunci, Dragos Asaftei. Si iata ce scriam atunci pe blog, inca turmentata de doza de adrenalina luata in aer, deasupra Bucurestiului, cu Nikon-ul meu de gat, inima batandu-mi de nebuna in stomac si ochii mari la tot ce se intampla in jur de parca atunci iesisem in lumea mare dintr-un orfelinat sarac:
“De ceva timp incoace, cam in perioada asta piticii mei de pe creier o iau razna (mai rau ca de obicei) si o pun de chef, desi au destule motive sa fie si nostalgici, meditativi si seriosi. Maine se fac 8 ani de cand am aflat ca am un creier mai cu mot (la propriu, ca la figurat stiam asta deja). 8 ani de cand viata mea s-a dat peste cap, m-a intors si pe mine cu ea cu tot pe toate partile si s-a schimbat de la o zi la alta, in cea mai mare parte in bine. Acum 8 ani pe vremea asta ma gandeam sa “imbratisez” tramvaiul, sa iau de gat un metrou, sa imi cumpar o drujba, sa fac orice ca sa nu mai simt durerea de cap care pur si simplu ma facea sa-mi pierd mintile (alea putine pe care le aveam). Acum 8 ani pe vremea asta nu zambeam, nu mai aveam putere sa-mi pese de ceva (cu atat mai mult de mine) si nici prin cap nu-mi trecea ce avea sa urmeze…. Asa cum acum 4 ani pe vremea asta nimeni nu stia ce se va intampla cu mine, iar eu eram putin ocupata sa fiu… in coma. Eram undeva intre 2 lumi, mai mult acolo decat aici, mai mult in alt timp decat in timpul meu, dar nu ma intrebati daca imi amintesc ceva despre lumea aia de dincolo sau daca am vazut luminita de la capatul tunelului ori daca m-am uitat la filmul vietii mele cu floricele in poala la la cinema la mall. Oricum, asa cum aveam sa aflu mai tarziu “pe drum”, viata bate filmul. Uneori chiar la fundu’ gol si de multe ori chiar cu cureaua 🙂
Dar ce e incredibil nu e poate nici faptul ca mi-am revenit, ca traiesc si sunt functionala, ca ma agit si sunt mai rebela ca oricand, ca-s mai plina de viata decat am fost vreodata si mai copil decat in copilarie. Incredibila mi se pare experienta pe care am trait-o saptamana trecuta. Cea mai tare senzatie din viata mea de pana acum (mda, nu se compara cu resuscitarile alea sau cu noptile de la terapie intensiva, ha! ha!). Totul a plecat de la un telefon, o idee, o intrebare si… uite asa, intr-o dupa-amiaza de martie inca un vis din copilarie a devenit realitate.
Dupa o noapte cu prea putin ore de somn, in care dincolo de entuziasm si nerabdare se instalase deja setea de adrenalina, dupa maraitul specific fiecarei dimineti in care ma suna mama sa ma trezeasca, un drum cu masina pana la Sirna impreuna cu un prieten din copilarie si… am ajuns la locul faptei, in mijlocul actiunii – primul workshop de fotografie aeriana la carea aveam sa particip. Nici nu stiam exact ce ma asteapta, ce si cum o sa fie, cine, nu stiam ce caut acolo etc. Adica mai participasem eu la atatea workshopuri de fotografie, dar asta era altfel. Tot ce stiam era ca voi zbura cu avionul si voi face fotografii de sus – ingrediente suficiente pentru mine ca sa am parte de o zi speciala (aaa… si mai stiam ca la final vom manca gulas – mai degraba de asta imi era mie firca pentru ca nu imi place gulasul).
As putea scrie muuulte despre experienta in sine. De la vremea care a tinut cu noi astfel ca a fost prima zi de anul asta in care am stat in maneca scurta (deh, m-a ajutat si adrenalina), pana la cel mai bun gulas pe care l-am mancat vreodata (iar asta cu siguranta a notat mama in calendar). De la participantii la workshop, care mai de care mai nerabdator si pasionat de fotografie sau de avioane, la entuziastul Dragos Asaftei, care a organizat aceasta actiune. De la cele trei avioane care isi turau motoarele si abia asteptau sa dea ture pe cer cu cei indrazneti si pana la obiectivele Nikon cu care am avut ocazia sa ma joc. Dar oricat m-as chinui sa gasesc descrierile cele mai bune si oricat am stat si m-am gandit cum sa povestesc mai frumos, experienta pe care am trait-o in aer nu prea poate fi descrisa in vorbe. Cel mai bine o simti, o traiesti, te bucuri de ea si doar cei care au zburat cu un astfel de avion fara usi si fara geanuri stiu despre ce vorbesc. Cand am urcat in avion am uitat instant ca am niste probleme de sanatate mai “speciale” si nicio clipa nu m-am temut ca mi s-ar putea face rau. Cum sa iti fie rau cand iti e atat de bine, pe bune? 🙂
Unii vor spune ca sunt inconstienta ca am facut asta, altii vor crede ca ma dau mare cand spun ca nu am avut nicio emotie. Singura emotie a fost FERICIREA. A fost bucuria aceea de nedescris a copilului mare care isi implineste (inca) un vis, plus doza de adrenalina, plus un bonus de fluturi in stomac. A fost realitate. A fost viata. A fost MAXIM. Pentru ca fiecare clipa in aer e alta. Timpul intra (din pacate) la apa, 5 minute par 5 secunde si cu cat iti place mai tare, cu atat vrei mult si cu atat bucuria e mai mare, dar parca si cu atat tine mai putin.
Si uite asa s-a mai “fabricat” o amintire de neuitat si un zambet pe care inca il pastrez 🙂 Si abia astept sa ma ridic din nou in aer (cu avionul, planorul, deltaplanul, ce-o fi, caci aripile de ingeras am vazut ca nu sunt genul meu si nu se gasesc oricum marimea mea).”
PS: Iata si niste dovezi de la fata locului, in caz ca nu ma credeti pe cuvant. Click aici: Up in the air!
Sorry, the comment form is closed at this time.