Când spui Satriani, spui… Hmmm, de fapt, nu știi ce să spui mai întâi. Când spui Satriani, ești tentat să spui chitară electrică.
Apoi, când spui Satriani și chitară electrică, spui mâini magice. Iar când ai mâini magice și o chitară electrică și te cheamă Satriani, spui (sau mai bine zis, scoți) niște acorduri atât de înalte încât nu știi unde ești și cum au ajuns acolo.
Pentru că atunci când spui Satriani, spui geniu. Un geniu al chitării electrice care te duce într-o călătorie imaginară prin cele mai tulburătoare și ascunse hăuri ale ființei tale. Hăuri din care mai apoi te scoate pentru a te urca pe cele mai înalte culmi ale muzicii, ale eului. Culmi în care mai auzi doar acordurile melodiilor lui, culmi pe care ființa îți vibrează asemenea corzilor pe care le înnbunește el. Și le înnebuneste atât de tare, încât după 22 de piese ești și tu nebun. Cel puțin mie asta mi s-a întâmplat luni seară la Polivalentă 🙂
Fascinația are chipul lui Satriani
Cu un tobar neobosit, Marco Minnemann, un bassist pe cât de timid la prima vedere, pe atât de fenomenal, Bryan Beller, și un veteran la clape care mai apoi și-a demonstrat măestria la chitară într-un mod excepțional, Mike Keneally, Joe m-a fascinat pentru a doua oară live. La primul concert, la Sala Palatului, m-a luat din lumea mea, m-a pierdut și purtat pe culmile pierzaniei cu piesele lui executate tacticos și tulburător de direct, pe cât de tehnic, pe atât de metaforic.
Pentru ca acum, la Sala Polivalentă, să mă regăseasca și să mă aducă înapoi în mine. Doar pentru două piese, cât am fost în fața scenei, în photo pit, la picioarele lui, să-i surprind portretul, să-i ating cu obiectivul foto mîinile, să-i fugăresc cu ochiul chitara pe scenă. Eram eu și el. Și camera foto. Restul oamenilor se evaporaseră în mintea mea pentru 10 minute (sau au fost secunde?) cât am avut voie să trag. Apoi, dintr-un scaun pierdut în mulțime în vârful sălii, m-am lăsat purtată de notele alea înalte care păreau că scot tot aerul din plămânii mei și alungă toate gândurile care m-ar putea face să mă recunosc pe mine însămi.
Visul unei nopți de toamnă
“Știu că e o nebunie afară. E frig, plouă, dar ne distrăm, nu?” Da, ne distrăm , deși distracție nu e tocmai cel mai potrivit cuvânt pentru un concert din muzică de Satriani. Un concert care luni seară a scos toată liniștea din capul meu așa cum el, Satrini, scoate fum din chitara lui de fiecare dată, cu un joc de lumini pe fundal care te ajută să te simți ca într-o călătorie spre altă galaxie. Asemeni proiecției de pe plasma din spatele lui, în care călătorești virtual prin văi și pe cele mai înalte și înzăpezite creste ale munților.
Apoi, pentru un minut, te aduce cu picioarele pe pământ când se adresează celor care îl ascultă muți: “E atât de bine să fii cu prietenii. Asta e pentru voi 🙂“ Și începe și te face să te simți prietenul lui, căci atunci când Satriani își (și îți) cântă “Friends”, cu zeci de chipuri de oameni care se “perindă” în proiecția de pe perete, îți vine nici să nu mai repiri, ci să asculți cuminte, sau mai degrabă hipnotizat.
Și nu mai știi dacă el este de fapt prelungirea chitării sau chitara e prelungirea lui. Pentru că are lejeritatea aia cu care își compune parcă un univers de sunete, sincronizat parcă la secundă cu pulsul tău, și te fac să te întrebi dacă nu cumva ai aterizat într-un plan paralel, absurd, și te-ai evaporat din timpul și spatiul pe care le simțeai când erai în lumea ta. Sau credeai că le simți.
Unda de șoc care duce muzica în altă galaxie
Satriani nu e o lecție de muzică. Nu e un concert. Și nu e un artist. E o stare de spirit. E un plânset de fericire. E o eliberare de tine, de toți și de toate. E o notă. O notă muzicală în care se adună toate notele la un loc și se fugăresc într-o melodie pe care doar el, Joe, poate să ți-o cânte. Iar felul în care ți-o cântă e peste imaginația și cuvintele pe care le-aș putea găsi eu acum.
Acum când tu citesti rândurile astea și acum când eu scriu rândurile astea. Acum la concert, da, cu ochii la Satriani și în timp ce mintea mea vibrează, cântă, plânge, râde, se duce de colo colo în toate colțurile capului meu ca într-o bulă de sunete. Căci pe mine, personal, Satriani mă face să simt mereu, acum mai mult ca niciodată că aici și acum e viitorul meu (aste rânduri sunt scrise în timpul concertului, la cald).
Butterfly and Zebra – “Pentru toate creaturile care se îndrăgostesc, rămân îndragostite și nu lasă pe nimeni sa le despartă”
Când îți cântă Satriani de dragoste nu numai că te topesti. Și nu numai că te face să-ți simți ochii în lacrimi și să zâmbești în acelașă acelasi timp, dar te întoare parcă la începutul celei mai curate și mai frumoase povești de dragoste pe care ai trăit-o și apoi îți șterge toată durerea. Sau te duce mai departe într-o dragoste secretă, într-o dragoste pe care poate încă nu ai trăit-o, și te zboară asemeni unui fluture într-o viață care te cheamă, te așteaptă, te face să te îndrăgostești.
Căci atunci cand îți cântă Satriani de dragoste nu ai cum să nu iubești și nu ai cum să nu vrei să iubești. Pentru că fiecare vibe, fiecare acord, fiecare pas pe care îl face el pe scenă în timp ce-și dansează chitara colorată (una din cele 4) te fac să simți dragostea în alte dimensiuni. În sunete înalte și lumini de culoare. Da, poate unora o să li se pară exagerat, însă un concert Satriani se poate transforma într-o reverie imposibil de explicat în cuvinte și destul de greu de digerat de către cei care nu sunt consumatori ai acestui stil de muzică.
Crazy Joe
“E cineva nebun în sală? E cineva nebun? Bine. Pentru că și eu sunt nebun. Și mă simt ca acasă aici. Iar cântecul ăsta e despre mine, dar o să-l cant pentru voi. Se cheamă ‘Crazy Joey’”…. Și uite așa, dacă mai era cineva în sală care nu era nebun, Satriani s-a ocupat de asta. Eu, cel puțin, am plecat acasă și mai nebună decât venisem la concert.
Pentru că atâta timp cât îți cântă Satriani live, restul nu mai contează. Nici faptul că pe ici-colo sonorizarea a dat greș (iar Sala Polivalentă s-a dovedit a fi, din acest punct de vedere, o alegere deloc inspirată pentru un astfel de concert), nici faptul că mulți oameni, veniți la acest eveniment ca la film, nu știau când să aplaude, când să tacă sau când să nu mănânce floricerele (adică în niciun moment). Căci luni seară, la Sala Polivalentă, am văzut destui oameni rătăciți, care nu păreau să facă parte din peisaj și erau pierduți în spațiul de sunete creat de Satriani.
Însă pentru mine nu a mai contat nici asta, nici faptul că din 3 piese, cât se trag de obicei la un concert, am fost lăsați să fotografiem doar două, și asta în condiții mai vitrege ca de obicei, fiind băgați la îngrămădeală de spectatorii din primele rânduri care s-au năpustit în fața scenei cu telefoanele mobile și s-au amestecat printre fotografii acreditați, împiedicându-i să își facă treaba.
Abia după prima piesă în care ne-am chinuit să photo pit-ul imaginar să facem fotografii și ne-am lovit de spectator needucați, au venit și cei de la securitate să facă puțină curățenie (adică să țină publicul la distanță). Dar nici măcar asta nu a mai contat. Cum nici faptul că, de nervi sau agitație, de emoții sau din grabă, nu mi-au ieșit toate fotografiile așa cum visam și cum visez mereu când sunt în photo pit.
Căci atunci când îți cântă Satriani, te scoate din zona de confort , te ia cu el din mulțimea asta de oameni mai mult sau mai puțin cunoscători, mai mult sau mai puțin fani, mai mult sau mai puțin civilizați, și te duce cu el departe. În lumea lui, în lumea sunetelor în care nu e zgomot și nu e gălăgie, în care nu sunt gânduri brutale sau amintiri urâte, în care nu sunt foșnete sau cârcoteli ieftine. O lume în care eu am aterizat pe 12 octombrie seara și am rămas acolo și am rămas acolo toată noaptea. Și încă mă mai plimb pe acolo… Always with you, always with me. Atât.
PS: Setlistul concertului de la Polivalentă, mai multe detalii și fotografii găsești AICI!
Concert din muzică de Satriani pe… Nikon D750
După un concert Joe Satriani ești atât de vlăguit de banal, cotidian și omenesc, încât setea de sunetete “extraterestre” și inexplicabila furtună de trăiri pe care le dezlănțuie în tine te fac să percepi totul altfel. De la muzică la imagine și de la culoare la lumini. Asta a făcut fotograful din mine, piesă după piesă, de la primul cadru tras în fața scenei, până la piesele în care am suspinat, din rândul mulțimii, după jocul acela de lumini perfect sincronizat cu sunetele aproape extraterestre și cu proiecțiile de pe plasma uriașă din spatele lui Satriani.
Și, sincer, și-ar mai putea dori un fotograf de concerte dacă nu lumina aia… Bine, și un Nikon D750 :). Căci la acest concert am testat camera foto declarată de mulți drept cea mai bună a anului 2014 și preferată de atât de mulți fotografi de eveniment de la noi și din străinătate). Și am înțeles de ce (am punctat mai jos aspectele pe care am ținut să le verific în mod special, mai ales din punctul de vedere al fotografului de concert).
CONSTRUCȚIA: În primul rând este o camera ușoară, dar solidă. Se simte bine în mână și are ergonomie superioară, cu o priză care te face să-l simți foarte comod (eu l-am simțit mai ușor și mai bine în mână decât îmi simt propria cameră cu care lucrez zi de azi de câțiva ani, D7000). Fact: mi-a plăcut faptul că, dincolo de confort, am putut țin camera în mână și să fotografiez o perioadă lungă de timp, fără să obosesc.
VIZORUL & LCD: Mi s-a părut mai generos și mai luminos, cu o acoperire de 100%, de o calitate superior față de alte camere Nikon pe care le-am verificat. Deși nu am folosit ecranul rabatabil la concert (nu am avut timp să fac asta în cele două piese în care am făcut fotografii), cred că ăsta e un avantaj pentru fiecare fotograf în situații mai grele (fie că nu vrei să fii văzut de subiect atunci când îl fotografiezi, fie ai un unghi în care chiar nu poți să te desfășori în stilul clasic, să zic așa).
Fact: Rabatabil pana la 90º în sus și 75º în jos, e ideal pentru cadre la “firul ierbii”, spre exemplu, sau pentru alte situații speciali.
FOCALIZARE: Are o focalizare superioară altor camere pe care le-am folosit până acum, capabilă să focalizeze în lumină foarte slabă, până la -3EV). Iar asta, pentru un fotograf de concerte care se confruntă mereu cu situații în care lumina e albastră sau mov sau roșie ori cu condiții de iluminare foarte foarte slabă, e un must! De aceea, cred, mulți dintre fotografoii de concert sau de eveniment au optat pentru această cameră (și recunosc, la rândul meu, că este ceea ce mi-aș lua de Black Friday 🙂 ).
Ca să nu mai spun că, ceea ce avea să mă încânte și mai mult, mai ales după ce am văzut fotografiile de la concertul Joe Satriani, a fost calitatea imaginii la un ISO mare (mai rar să faci fotografii cu zgomot prea puțin perceptibil la un ISO de 2500).
Fact: Intervalul ISO de 100–12800 se poate extinde pana la 50–51200!
CALITATEA IMAGINII: După o expediție la Milano, la World Expo 2015 (despre care voi scrie în curând, fotografia alăturată e aleasă la întâmplare și e doar o mostră) și un concert Joe Satriani în care am tesat Nikon D750, pot spune că am fost încântată de calitatea superioară a imaginii. Datorită procesorului de tip Expeed 4 și a rezoluției de 24,3 megapixeli, detaliile, contrastul și dinamica imaginii te satisfac pe deplin, mai ales când vine vorba de claritatea si reproducerea culorilor. Mai mult, am fost încântată de viteza de fotografiere mai ales în rafală, la D750 aceasta fiind de până la 6,5 fps in formatele FX si DX (ceea ce la un concert rock e important).
Fact: Dincolo de cele 51 de puncte de focus care te ajută să focalizezi automat în cele mai dificile condiții, mi-a plăcut să descopăr noul mod Zona AF grup.
FISIERELE RAW: Personal, nu fotografiez mereu Raw, însă, după ce am văzut fotografiile pe care le-am tras cu D750, am înțeles cât de important este acest aspect. Atât ca detalii și informatie păstrată, cât și în ceea ce privește nivelul de zgomot, foarte redus, cum spuneam și mai sus. Iar în etapa de post procesare a fisierelor RAW am fost uimită de acest aspect.
Fact: Shutterul mi s-a părut mai silentios decat la alte camera testate.
MENIU & BUTOANE: Tipic Nikon. Bine organizat și prietenos dacă vrei să îți configurezi mai ușro un meniu personal, în care să-ți faci setările preferate. E un ajutor, mai ales când nu dispui de prea mult timp să te joci cu butoanele și comenzile camerei. În ceea ce privește butoanele și rotițele, aranjamentul este clasic pentru Nikon, însă ceea ce mi-a plăcut mai mult a fost faptul că poți seta butonul OK pentru ca la o simplă apăsare să vezi imaginea mărită la 100%, lucru care te ajută să verifici nivelul de zgomot, de exemplu, sau dacă ai focalizat bine.
Fact: Cu o singură încărcare a bateriei poți ajunge la 1.230 de imagini statice.
PS: Mai multe fotografii făcute cu Nikon D750 găsești AICI!
Ultimul articol al tau.
Drum bun, suflet curat!