Nu mai țin minte ziua în care am auzit prima oară un cântec de Beth Hart. Nu mai tin minte unde eram sau ce făceam. Însă țin minte exact cântecul și țin minte că era unul din acele momente în care simți că ți se îneacă toate corabiile. Și mai țin minte că în clipa în care am auzit vocea aia, plină de emoție, ca un plâns sfâșietor, care mi-a adus aminte de „Cry, Baby” a lui Janis Joplin, m-am simțit răscolită de tot și nu am mai avut cuvinte, ci lacrimi.
https://www.youtube.com/watch?v=QgBff_8pJoQ
Uneori trebuie să mori puțin ca să simți că trăiești
Cred că cea mai “bună” muză pentru artiști este suferința. Da, cred că o operă, o creație, un act artistic plin de emoție vine dintr-o durere, o luptă cu proprii demoni, o anume agonie pe care o simți și în care te zbați singur și uneori te ții captiv acolo ca să poți crea. Pentru că, așa cum spuneam în Die Hard-ul meu, uneori trebuie să mori puțin ca să simți că trăiești. Așa a pățit și Beth Hart, una din artistele alea care trezesc în mine atât o stare sfâșietoare ce mă ajută să simt cele mai adânci emoții pentru a crea, cât și sentimentul că viața bate filmul și că tu poți fi și cel mai mare dușman al tău, dar și propria putere de a evada.
La rândul ei, Beth Hart, care are o viață de film și o poveste care poate fi oricând o lecție de viață despre agonie, războaie interioare, boală și salvare, spune că moartea i-a fost la un moment dat cea mai la îndemână salvare. Asta era atunci când era victima propriilor ei demoni, când viața ei se împărțea între consumul de alcool (la 13 ani era deja la dezalcoolizare), droguri, depresii, relații nocive și diagnosticul de bipolaritate.
Comparată din cauza acestor excese, a dramelor pe care le-a trăit, dar și a vocii sale cu Amy Winehouse și Janis Joplis, Beth Hart a primit un colac de salvare nesperat, dar de care toți avem nevoie: dragostea. Și, atunci când se aștepta mai puțin, într-unul din momentele de agonie, când și-a văzut iubitul plângând, a simțit că atâta vreme cât există în viața ei cineva care să o iubească așa cum este ea, există viață după droguri. “Mă rugam să mor, iar Scott s-a aruncat peste mine ca să mă imobilizeze. Amândoi plângeam. Nu mai simțisem atâta dragoste de când mă strângea mama în brațe când eram mică”, povestește Beth despre Scott Guetzkow, soțul său.
Ziua Mondială Antidrog
Așa se face că azi, la vârsta de 43 de ani, Beth a reușit să-și transforme suferința și boala în creație, iar vocea ei, despre care se spune că este un mix între Janis Joplin, Etta James, Billie Holiday, Otis Redding și Amy Winehouse, transmite prin fiecare cântec un mesaj de eliberare, de iubire, de salvare și de viață fără droguri.
Poate pentru unii nu e deloc impresionant felul în care a fost descoperită de managerul ei în timp ce cânta pe străzile din LA sau faptul că este câștigătoarea unui număr impresionant de discuri de platină. Însă mie mi se pare emoționant felul în care azi, dincolo de acest destin al ei care ar putea fi scenariul unui film tulburător și dincolo de muzica ei, Beth a devenit ea însăși un mesaj și o dovadă că “Lumea drogurilor nu este lumea ta”. Așa se cheamă și Campania 100% românească a Agenției Naționale Antidrog din România, în care artista s-a implicat înainte de a veni la noi pentru concertul pe care îl va susține pe 21 iulie la Sala Palatului.
“Îmi cădea părul, aveam 41 de kg, eram pe moarte, pierdusem totul. Orice ați face, nu o luați pe calea pe care am fost eu, nu vă așteaptă nimic bun la capătul ei. Există o diferență între a supraviețui și a trăi. Mi-am învins demonii și asta mă face să mă simt binecuvântată și recunoscătoare. Asta mă inspiră astăzi să compun piese noi”, spune una dintre cele mai bune voci de blues la nivel mondial în acest moment. Iar mesajul pentru care l-a înregistrat special pentru români este cu atât mai impresionant azi, de Ziua Mondială Antidrog.
Sorry, the comment form is closed at this time.