“Because I’ve got to quite like Bruges, now. It’s like a fucking fairytale or something.” (Ken, In Bruges)
(Mai multe fotografii din Bruges, găsiți AICI )
Bruges – cartea poștală ideală
“Take me there! Take me to Bruges!” Nu știu de unde până unde, dar asta auzeam eu obsesiv în minte cu mult înainte să plec în expediția mea belgiană. Iar când am ajuns acolo, mi-am spus că ăsta ar putea fi titlul unui cântec, al unui film sau al unei cărți despre acel loc. Pentru că Bruges-ul, deși este mic, este un oraș cu zeci de stări, sute de beri și mii de instantanee foto. Toate unice în felul lor.
Înainte să plec în vacanță, cei care mă cunosc bine și știu preferințele mele în materie de calătorii/excursii/explorări mi-au spus că sigur o să-mi placă în Bruges. Știam și eu asta cumva. Simțeam că va fi destinația mea preferată meu din toată expediția belgiană, chiar dacă am încercat să stau cât mai departe de spoilere și documentarea pe care o fac de obicei înainte de orice călătorie (bine, recunosc, am tras puțin cu ochiul uitându-mă cu câteva zile înainte de plecare la filmul ‘In Bruges’, cu Colin Farrell).
“O să fie un fel de Disneyland pentru tine”, mi-a spus un prieten. “O să te simți ca Alice în Țara Minunilor”, mi-au zis alții care ajunseseră acolo înaintea mea. Însă când am coborât din tren și am ieșit din gară, m-am lovit confuzia. Adică eu mă așteptam să fiu întâmpinată de căsuțele acelea colorate ca de turtă dulce și să văd de jur împrejur numai canale, nu să ies dintr-o gară (ce nu semăna deloc cu “bijuteria” din Antwerp) undeva într-un fel de piață în mijlocul pustietății (e drept, o pustietate verde, răcoroasă și atrăgătoare).
După un “Hmmm…” lung și contrariat în timp ce căutam cu privirea turnurile înalte ale bisericilor medievale, drumul spre hostel (care nu trebuia să fie mai lung de vreo 20 de minute) s-a transformat imediat într-un lung șir de “oau-uri” și gură-cască, opriri la fiecare căsuță să mai fac o fotografie și “uite acolo ce drăguț e și acolo și uite și acolo…”. Iar faptul că străduțele înguste și pavate cu piatră cubică pe care ne târam noi agale bagajele erau mai degrabă pustii, mă făcea să mă simt din alt film.
Din păcate, din când în când ne mai intersectam cu câte un localnic pe bicicleta ori cu vreun turist rătăcit în căutarea timpului pierdut, lucru care mă trezea la realitate și nu mă lăsa să mă visez cu ochii deschiși captivă într-un ținut de basm, părăsit parcă, dar în același timp atât de viu încât aș fi rămas acolo pe loc (mi-am ales deja câte o căsuță în care mi-ar plăcea să locuiesc pe fiecare stradă pe care am trecut 🙂 ).
Un amestec excentric de frumusețe medievală…
În antiteză cu străduțele mărginașe, în care te aștepți să apară de după vreun colț de stradă niște cavaleri sau domnițe mediavale, e Grote Markt (Piața Centrală). Un furnicar. Și nu, nu din cauza traficului, pentru că pe acolo nu circulă mașini. Ci din cauza turiștilor care se îngrămădesc, fie pentru o plimbare cu trăsura sau o porție de cartofi prăjiți la botul calului (la propriu și la figurat, căci fix acolo, în centru, e locul de “parcare” pentru trăsuri), fie pentru o bere pe trotuar printre pescăruși sau un selfie cu Belfort (turnul cu clopote). De fapt, tot ce am văzut eu în 3 zile de Bruges mi s-a părut a fi un oraș vechi și fermecător în care arhitectura s-a păstrat atât de natural și frumos, încât până și cele mei noi clădiri sunt din același peisaj, fără să pericliteze în vreun fel imaginea medievală a unui oraș plin de povești și lecții de istorie.
… mister flamand…
Dacă pe toate listele cu “Ce să faci când ajungi acolo” sunt trecute câteva muzee, ciocolaterii, biserici și locuri cu bere bună (nu cred că există loc cu bere proastă în Belgia, într noi fie vorba), eu recunosc că am sărit multe dintre aceste atracții la care se îngrămădesc turiștii și stau la coadă la intrare.
În primul rând, după atâta bere, ciocolată și cartofi prăjiți tradiționali, nu m-au mai ținut picioarele să urc în celebra clopotniță din secolul 13 din Piața Centrală, înaltă de 84 de metri, din care se spune că se vede panorama orașului (poate dacă mă lua de mână Colin Farell să urcăm împreună cele 366 de trepte până în vârf și să văd cu ocazia asta și locul crimei din filmul “In Bruges”, aș fi tras puțin de mine 🙂 )
Nici muzeele nu le-am bifat, deși se spune că e la Muzeul Groeninge găsești o colecție impresionantă de artiști flamanzi , iar Choco-Story, Fabrica de bere De Halve Maan și Muzeul Cartofilor Prăjiți sunt niște locații cel puțin… delicioase. Am trecut pe acolo (inevitabil ajungi măcar o dată în fața lor), dar am preferat să gust, la propriu, atracțiile turistice din Bruges. Adică să mănânc ciocolată (bafta mea că aveam de unde alege delicatese fără zahăr), să beau multă bere și să respect ritualul zilnic de frituur.
Dacă nu am vizitat nici muzeele care ascund partea întunecată a Bruges-ului în lucrările artiștilor framanzi, nu am urcat nici în turn și nu m-am plimbat cu trăsura, atunci ce am făcut în Bruges? Ei bine, am luat-o la pas, cu ochii mari și DF-ul în mână pe străduțele pietruite, cu aer romantic, să descopăr atmosfera boemă și farmecul orașului.
… și feerie
La început am plecat în recunoaștere cu harta în mână, însă după puțin timp mi-am dat seama că e foarte ușor să te ghidezi după turnul din piață sau după turlele bisericilor. Și oricum, în Bruges, nu ai cum să te rătăcești și, după o zi, bifezi toate locurile fierbinți, recunoști deja toate ciocolateriile și magazinele, îți dai seama că ai mai trecut pe strada X sau pe podul Y de vreo 3 ori, și știi unde e berea mai ieftină și porția de cartofi mai mare.
În dulcele stil clasic, despre Bruges se spune că este Veneția Nordului. Nu am atins încă Veneția aia adevărată, așa că nu mă pot pronunța. Însă, în stilul meu, mai mult sau mai puțin dulce sau clasic, pot spune că Bruges e mai mult decât un oraș de ciocolată, cu dantelă și bere și mai mult decât străduțe ca cele din cărțile de povești care păstrează nouă secole de diferite stiluri arhitecturale. Iar una din cele mai bune metode de a intra în atmosfera orașului, de a admira clădirile și de a te bucura până la capăt de farmecul locului este plimbarea cu barca (e și păcat să nu faci asta într-un oraș cu 100 de kilometri de canale).
8 euro costă să te dai o jumătate de oră pe canalele Bruges-ului adăpostite de case cărămăzii cu flori roșii la geam, însă bucuria de copil care desoperă o altă lume și plăcerea fotografului din tine care dă nas în nas cu o priveliște parcă ireală sunt de neprețuit. Mai ales atunci când “căpitanul” bărcii (și ghid totodată), probabil sătul să repete la fiecare jumătate de oră aceeași poveste, îți descrie turul într-un mod cât se poate de amuzant, într-un amestec de accente lălăite și plictiseală de copil alintat.
Oricum, e tare greu să descrii atmosfera de pe canalele din Bruges și mi se pare acum că nici fotografiile nu spun destul. Pentru că trebuie să fii acolo să vezi, să simți, să te bucuri. Cu atât mai mult cu cât, de la geamul unei căsuțe, de pe perna lui, te privește în ochi cu căldură, te salută în limba lui și îți face cu lăbuța celebrul Fidel, labradorul auriu din filmul ‘In Bruges’, care cine știe câte milioane de turiști a văzut la viața lui 🙂
În căutarea timpului pierdut
Cum spuneam și în episodul despre Antwerp, aceasta a fost prima vacanță de când mă știu în care nu m-am ocupat eu de organizare, documentare, liste, trasee, obiective turistice și “ce să facem acolo”. Așa se face că într-o zi, într-una din lungile plimbări fără țintă cu camera foto în mână și privirea rătăcită, m-am trezit la Beguinage. În timp ce căscam gura la căsușele din copacii înalți din spațiul verde împrejmuit de căsuțe albe, am aflat că acolo locuiau cândva văduvele retrase din viața publică, femei care se îmbrăcau și trăiau asemeni unor călugărițe, fără însă să depună vreun jurământ de credință, astfel că puteau reveni oricând la cele lumești, cum se spune. Azi, loclanici și turiști se refugiază aici pentru a găsi liniştea (nu că centrul Bruges-ului ar fi vreo destinație turistică pentru tinerii neliniștiți în căutare de cluburi de noapte și concerte rock).
Tot din întâmplare am ajuns și la Vechiul Spital Sfântul John, unde muzeul încă mai păstrează instrumente medicale de acum sute de ani, pentru ca mai apoi în căutarea unei toalete să dăm peste The Beer Wall, cred că cel mai interesant bar din Bruges în care am intrat. Acolo te simți chiar ca Alice în Țara Minunilor. Ori, mai bine zis, în Impreiul Berii. Nu știu alții cum sunt, însă pentru mine, la capitolul “bere fără gluten”, a fost mai ușor să aleg din cele câteva sortimente (cred că am descorperit în jur de 10). Însă pentru cei care au liber la distracție, cred că e un chin să aleagă din toate berile alea belgiene de abatie și nu numai.
E imposibil să ratezi Lacul Iubirii (Lake of Love), plin de lebede, multe lebede gălăgioase, și îndrăgostiți, mulți îndrăgostiți tăcuți, iar The Church of Our Lady, cu turnul ei impozant de 122 de metri, e de departe unul din cele mai bune puncte de reper pentru că ce se vede din aproape aproape orice colt al centrului vechi din Bruges. Aici se găsește celebra statuie din marmură “Sfânta Fecioară cu Pruncul”, realizată de Michelangelo între anii 1503-1504.
Wide, wide Bruges
Personal, nu pot face un top al motivelor pentru care Bruges e un “must” pentru oricine și nici nu știu să spun ce mi-a placut cel mai mult acolo, deoarece, recunosc, nu a fost ceva care să nu-mi fi plăcut (bine, pentru că mi-ar fi plăcut să fiu singură acolo în căutarea timpului meu pierdut, aș spune că nu mi-a plăcut numărul mare de turiști agitați, neatenți și disperați în goana lor după selfie-uri care mai de care mai ciudate și cutii de ciocolată de la fiecare magazine și cadouri peste cadouri, mai ales din magazinele cu decorațiuni de… Crăciun, deja pregătite pentru iarnă, lucru cel puțin ciudat dacă ținem cont că eram la finalul lui iulie).
Dar dacă ar fi să aleg 3 lucruri pentru care Bruges mi-a plăcut maxim și m-a făcut să mă simt ca un personaj de film în timp ce băteam străduțele cu camera mea foto preferată în mână, acestea ar fi: aerul boem, gustul de ciocolată și mirosul de bere brună (și bună). Plus peisajul care s-a pupat de minune cu Nikon DF și cele două obiective, 50mm f/1.8 și Nikon 28mm f/2.8. Pentru că în Bruges ai nevoie de “jucării” ușoare, luminoase și cât mai largi pentru a fotografia cât vezi cu ochii și pentru a simți cât mai bine fiecare colţişor pe care îl explorezi în această poveste.
Căci Bruges-ul este o poveste. O poveste de dragoste. O poveste de dragoste care, pentru mine, a început cu o secvență de film și care, pentru cei care ajung aici, nu se poate încheia decât cu o replica de film: “ I’d like to see Bruges again before I die” (“ Mi-ar plăcea să vizitez din nou Bruges-ul înainte să mor!”) – Harry, In Bruges.
PS: Mai multe fotografii din Bruges, găsiți AICI .
Powered by Nikonisti
Sorry, the comment form is closed at this time.