Există jurnale de adolescenți și jurnale de oameni mari. Există jurnale de bord și jurnalele intime. Există jurnale de mâncare și jurnale de eveniment. Nu știu dacă toată lumea a avut la un moment un jurnal, de oricare ar fi el, însă eu recunosc: am avut de cand m-am apucat de scris. Și am trecut de la jurnalul din copilărie, care era mai degrabă un jurnal de antrenament când făceam înot, la jurnal de adolescentă rebelă, inadaptată și rebelă, pentru ca mai târziu să trec de la jurnal de îndragostită la jurnal de spital în perioada mea de Die Hard. Însă după ce am spus că am depășit momentul jurnalelor mai mult sau mai puțin plângăcioase, patetice sau pe care nu mai vrei să le recunoști ca fiind ale tale după o vreme, acum două seri am avut o revelație și am spus să încep un nou jurnal: Jurnal de Photo Pit.

După 20 de ani

20 de ani am așteptat concertul ăsta. Dacă sunt mulți cei care spun că sunt multe momente în care nu se pot înțelege cu mine, duminică, în ziua concertului, nici măcar eu nu m-am putut înțelege cu mine. Cum altfel când aveam în cap o bombă cu ceas și în stomac un buzdugan cu ghimpi. Ca să nu mai spun de amețeala aia mai ceva ca după o beție din facultate, nu atât de la durerea de cap “obițnuită”, cât de la emoția care nu m-a lăsat să dorm cu o noapte înainte. Și ce emoție… Zici că eram la prima întâlnire (de fapt, cred că nici la prima întâlnire nu am fost atât de “rătăcita”). Și nici măcar nu era o întâlnire. Era un rendez vous, mai bine zis. Cu Slash 🙂

Și uite așa se face că duminică seară, mai mult ca în orice altă zi din perioada asta de (pseudo)maturizare pe care o așteaptă lumea de la mine, eu m-am întors cu 20 de ani în urmă. Cam pe vremea când mergeam pe stradă cu blugi rupți, bascheți și o cămașă în carouri și lălâie legată la brâu, cu unica bandana pe care o aveam (spre invidia celorlalți frați rockeri ce nu posedau așa ceva), cu pletele negre și ondulate acoperindu-mi fața și dând din cap pe muzica celor de la Guns (muzica din mintea mea, căci nu aveam ipod sau ceva de genul pe vremea aia).

Singura diferență între eu cea de acum 20 de ani când nici nu visam să îl vad vreodată pe Slash live la nici un metru în fața mea și seara în care chiar i-am văzut porii de pe față și cercelul din nas au fost pantalonii de piele cu care am fost îmbrăcată la întâlnire, pantaloni pe care nu îi aveam în liceu. Bine, recunosc, și emoțiile mai mari ca atunci. În rest, aceeași nebunie de adolescentă rebelă, aceleași plete pe ochi (un pic mai crețe azi), același entuziasm și zâmbet de tâmpițel, aceleași țopăieli și dat din cap, aceeași pasiune pentru Slash, aceleași apucături și același limbaj… A avut dreptate tata când a spus (descumpănit, am simțit eu din glasul lui): “Nu te-ai mai copt deloc în ăștia 20 de ani, măi copil, nu-i așa?” Deh, ce să fac și eu? Vorba celor de la Scorpions (un alt episode care va fi în jurnal) “How can we grow old/ When the soundtrack of our lives is rock and roll….?”

Cu atât mai mult cu cât, cu o seară înainte fusesem la concert la Toto (care a fost o altă încântare pentru sufletul meu). , m-am trezit în ziua cu pricina ca un copil de ală care nu are stare înainte de ziua de Craciun. Și evident că toată ziua la mine în casă, toată ziua, au răsunat numai chitara lui Slash și vocea lui Myles Kennedy. Bine, și vocea mea printre rânduri, că nu m-am putut abține să nu mă încălzesc și eu pentru concert.

Când visele devin realitate

Nu știu alții cum sunt, dar eu când ajung în Photo Pit (știți voi, locul ăla din fața scenei care îi desparte pe fanii din primul rând, cei lipiți de gard, de vedete) intru în transă, mai ales la concertele alea mari și tari unde urmează să “împușc” idoli din copilărie sau adolescență, trupe grele ca metalul sau cântăreți adevărați. Și simt cum adrenalina mea crește cu fiecare clipă și cu fiecare fotografie pe care o fac și cu fiecare bit. Și mă concentrez atât de tare la focus, lumini, umbre, timpi de expunere și alte detalii de astea, încât primele 3 piese, cât avem voie să tragem din photo pit, nici măcar nu aud muzica și nu mai știu nimic din ce se întâmplă în jur. Cum altfel, când în fața ta apare, tot numai zâmbet, Myles Kennedy după care am tot suspinat de când am auzit prima piesă Alter Bridge? Și apoi vine Mr. Slash?

Poate din cauza emoțiilor, poate din cauza presiunii să-mi iasă pozele vieții (deși la fiecare concert vreau să-mi iasă pozele vieții), poate din cauza durerilor care m-au secat toată ziua, poate din cauza adrenalinei, după 3 piese în care nu cred că am respirat, nu am zâmbit, dar am avut un eye contact cu Myles Kennedy (și uite așa s-a dus naibii și concetrarea) când m-am uitat mai târziu pe fotografiile făcute nu am fost prea încântată.

 

Bine că am văzut fotografiile abia când am ajuns acasă, după concert. Pentru că altfel nu cred că aș fi putut să mă dezlănțui, să dau din cap, să respir Slash și să transpir rock, să mă bucur, să îmi retrăiesc adolescența și maturitatea la un loc în două ore de energie, emoție, adrenalină, libertate. Două ore în care am cântat cu Myles și am “dansat” cu Slah, în care mi-au sticlit ochii ca luminile alea de pe scenă și în care nu au mai existat probleme, facturi, serviciu sau dureri de cap (bine, durerea era acolo, dar cred că și ei îi plăcea concertul că nu m-a omorât), două ore în care am uitat de planurile zilei de mâine sau amintirile triste de ieri. Pentru că, spre deosebire de concertul Slash din 2013, duminică seară la Arene am trăit și am simțit așa cum știu eu mai bine. Și pentru că, așa cum spuneam, am așteptat 20 de ani acele 2 ore. Cum, de altfel, cu entuziasm și nerăbdare am așteptat și aștept fiecare concert cu idolii începuturilor mele de rockeriță, de la Ugly Kid Joe și Scorpions la Roger Waters sau Rammstein și de la Iron Maiden și Judas Priest la Dream Theater sau Motley Crue. Cause life is like a rock concert! Feel the vibe and enjoy the feeling 🙂

PS: Mai multe impresii și fotografii de la concert găsiți AICI! Powered by Nikoniști!