MOTTO:
Intr-o zi m-am trezit in alta lume si m-am simtit ca o Bond Girl. Atunci mi-am trait propriul film, undeva intre “The Love is not enough”, “Tomorrow came too late” si “Never say forever”. Dar nu mi-a placut scenariul, nici decorul si nici nu ma intelegeam cu regizorul, asa ca mi-am refacut singura filmul, fara dublura, fara efecte speciale, fara agenti 007, m-a poreclit cineva Die Hard Girl si mi-am turnat singura filmul “I’m the hero of my story, I don’t need to be saved”. Film care ruleaza in fiecare zi de atunci. Si nu ma mai satur de el.
Acum 10 ani pe vremea asta eram o dura. Sau faceam pe dura. Cel putin asa voiam sa cred, sa par, sa ma arat. Imi desenasem o masca de om serios, grav, de om mare si ma ascundeam de cate ori voiam in spatele unor ironii fortate (nu ca nu as fi capabila de un sarcasm “simpatic” si personal, scos din teaca la momentul potrivit). Ma foloseam de niste fite care nu erau ale mele, ci le imprumutasem din jur, de la altii care le practicau atat de natural. Pentru mine fitele alea erau un rol ca sa scap cu inima intreaga in fata celor care ma depaseau cu rautatea lor sau cu bunatatea lor, cu superioritatea sau inferioritatea lor. Si ma gandeam ca ascunzandu-mi bocceaua cu care am plecat din casa natala, plina de sentimente frumoase, veselie, dorinte mari si vise colorate, fluturi ori povesti romantice, copilarii si incredere in oameni, in spatele unei masti de persoana mai intepata, mai sceptica, mai realista, mai dura, nu se va mai folosi nimeni de vulnerabilitatea mea (de om normal, altfel) si nu mi va mai ciobi nimeni globul de sticla in care imi place sa ma retrag cand eram doar cu mine.
De ce? De ce atata efort sa par altfel decat eram in realitate? Pentru ca dupa o copilarie fericita, in ciuda faptului ca am ales sa ma joc mai dur, nu cu papusi, ci cu antrenamente si concursuri intr-un sport de performanta, si mai apoi dupa o adolescenta rebela si nebuna, la fel de fericita in ciuda “dramelor” universale traite la maxim pe muzica rock, prin baruri, dar si la ore, unde compuneam versuri macabre in loc sa invat, studentia s-a dovedit a fi altfel decat visam cu entuziasm in noptile dinainte sa ma mut in Capitala. Si pentru ca m-am lovit de oameni, intamplari, locuri si momente care m-au facut sa ma simt… afara din joc. Apoi, intr-o clipa, s-a schimbat totul.
Se fac 10 ani de cand am descoperit boala care avea sa imi schimbe viata.
10 ani in care m-am chinuit eu, dar i-am chinuit mult si pe cei din jurul meu.
10 ani in care am vrut sa renunt de multe ori, obosita si crispata de atata durere, frustrata si dezamagita ca viata mea a devenit asa complicata si atat de altfel.
10 ani in care am descoperit ca exista si oameni cu suflet, in adevaratul sens al cuvantului, oameni care te pot iubi neconditionat, care sa-ti fie alaturi in cele mai grele si mai urate momente si care sa te considere o persoana puternica, speciala, buna, in ciuda momenteleor nebune pe care le ai si a problemelor pe care le faci.
10 ani in care cele mai multe zile au fost o lupta, cu mine, cu timpul si cu spatiul, cu durerea si cu demonii din capul meu, dar si cu zile care s-au sfarsit cu zambetul pe buze, cu vorbe calde si ganduri frumoase, cu incredere sau speranta pentru ziua urmatoare.
10 ani in care, daca trag linie si adun, pot spune ca am avut de toate, de la durere la bucurie, de la tristete la fericire, de la dezamagire la vise implinite si multe zambete, liniste si prieteni buni, dar, cel mai important, iubire si viata. Si am iesit pe plus 🙂
10 ani in care am reusit sa ma ghidez si sa traiesc cu adevarat o vorba pe care o aveam de mult in cap, dar o serveam ca sfat sec pentru ceilalti: “Degeaba esti viu, daca nu simti ca traiesti”. Iar eu, in ultimii 10 ani am trait cat pentru 10 vieti si am simtit cu adevarat ca traiesc, clipa de clipa, chiar si in cele mai grele momente in care am simtit ca mor.
Mi se pare uneori ca au trecut 10 zile, alteroti 100 de ani. Dar, desi pare greu de crezut, nu regret nimic din ce mi s-a intamplat (regret doar ca au trebuit sa treaca cei dragi mie prin clipe grele, de teama si neputinta, de durere si lacrimi, de frustrare si cosmar).
Si una din cele mai importante lectii pe care le-am invatat in ultimii 10 ani este aceea ca nicio masca nu ni se potriveste mai bine decat propriul nostru chip, decat zambetul nostru sincer, lacrimile adevarate si fiecare privire unica in felul ei. Ai am am invatat ca oamenii sunt asa cum sunt si poate nu ii poti schimba, dar tu te poti schimba pe tine in bine si asa e mai usor sa ii accepti si pe ceilalti.
Mai mult decat atat, am invatat ca in spatele fiecare decizii proaste, pe care poate ai regretat-o un minut mai tarziu sau o viata intreaga, a stat de fapt cea mai buna decizie pe care ai luat-o la momentul respectiv si, in final, singura decizie pe care ar fi trebuit sa o iei ca sa inveti ceva.
De aceea, in ceea ce ma priveste, nu ma gandesc la ce a fost greu si urat, ma gandesc ca azi SUNT si ca toate astea nu au fost degeaba, ci au fost o lectie si un mod de a ma intari, de a ma forma, de a fi cine sunt azi. Poate daca nu as fi trecut prin toate astea, nu as fi stiut sa aperciez cu adevarat viata, viata mea si a celorlalti, tot ce am, poate nu m-as fi cunoscut pe mine si nu m-as fi simtit atat de eu in viata mea, ci as fi fost un om ca multi altii care, trist, dar adevarat, traiesc fara sa simta, fara sa stie sa se bucure cu adevarat de tot ce au.
De 10 ani eu traiesc in lumea mea, unde inca mai gasesc puterea sa zambesc chiar si cand sunt obosita sau ma doare si ma bucur de tot ce am, de fiecare clipa in care sunt bine, in care ma pot bucura maxim de placerile mele, ca intr-o joaca de copil care stie sa traiasca fara complicatii sau resentimente, cu inocenta si naivitate. Nu am ajuns usor aici, am trecut prin toate stadiile posibile, si stiu ca nu e meritul meu cel mai mare in toata schimbarea asta. Au contat mult oameni care mi-au descoperit sufletul si mi l-au facut si mie cunoscut, oameni care au gasit ceva bun in mine si au scos la lumina tot ce am mai bun, iar increderea, vorbele si incurajarile oamenilor speciali din jurul meu ma ajuta sa ma simt mai puternica si sa realizez ca nimic nu e in zadar. De aceea ma si simt mai speciala caci, cand ma uit in jur, vad oameni superficiali, care nu stiu ce au, dar nici sa se bucure de ceea ce au, care nu stiu ce e cu adevarat un sacrificiu sau o apreciere, care nu stiu sa isi dea voie sa fie sau se ascund dupa atatea masti.
Da, uneori mi-e greu si mie. De multe ori chiar. Si atunci tac. Ma retrag in lumea mea si tac. Uneori mai plang, dar nu ma plang. Pentru ca nu vreau sa ii incarc pe ceilalti cu ale mele, le au si ei pe ale lor. Si stiu ca unora le este greu sa creada ca ma doare capul aproape in fiecare zi si le e greu sa ma creada, in acelasi timp, ca sunt fericita si ca am atatea motive sa ma simt norocoasa si speciala, sa ma bucur de viata si sa rad ca nebuna, de multe ori fara motiv. Dar sunt zile in care zambetul meu tamp e de fapt o strangere din dinti de durere, cand simt cum ma strange capul si inima mi s-a mutat in creier unde ticaie ca o bomba cu ceas gata sa explodeze… Si atunci ma gandesc ca am atatea lucruri frumoase de facut si am atatea concerte rock anul asta la care vreau sa merg si ma asteapta Londra si sunt atatea pagini pline in agenda si am atatea vise si proiecte si sunt atatea persoane misto si prieteni cu care vreau sa ma vad azi, maine si in fiecare zi a vietii mele incat nu am vreme de dureri si vaicareli.
PS: E incredibil cum poti gasi in tine resurse cand te astepti mai putin, cand crezi ca toata lumea ta e data peste cap (probabil nu e tocmai cea mai inspirata expresie asta cu datul peste cap pentru o persoana data peste cap la propriu.)
Asa ca, povestea merge mai departe si o sa va spun povestea asta incepand de azi, episod cu episod, asa cum am trait-o si am retrait-o, am simtit-o si resimtit-o, asa cum am inteles-o eu.
Restul… e zambet, iubire si rock! Bine, si o supradoza de ciocolata 🙂
VA URMA!
Sorry, the comment form is closed at this time.