Spuneam in episodul 9 ca o lectie se repeta pana se invata. Inainte de ultima repetitie, as fi putut jura ca mi-am invatat lectia si nu am inteles de ce trebuie sa mai trec o data prin chinul ala. Dupa ce mi-am mai revenit din agonia prin care am trecut la Viena, am inteles. Poate ca invatasem lectia doar pe jumatate, pentru ca uitasem partile cele mai importante si, mai grav, pentru ca nu aplicasem ca la carte ce-am invatat. Cand am suferit prima operatie nici nu stiam ce trebuie sa invat. M-a luat lectia aia pe nepregatite si nu stiam ce si de ce mi se intampla mie toata treaba asta. La a doua operatie, care a urmat inainte sa ma dezmeticesc dupa prima, eram atat de manioasa, egoista si incapatanata ca nu voiam sa invat nimic, cu atat mai mult sa caut rostul acestei lectii. Apoi, cand a venit a treia operatie, adica repetitie, am inteles ca trebuie sa accept faptul ca asta mi-e destinul si ca cea mai usoara metoda de a face fata si de a merge mai departe este sa accept, sa imi schimb atitudinea si sa invat cat mai bine o data pentru totdeauna ce […]
Nu am vrut niciodată să fac caz sau să provoc mila cuiva cu faptul că sunt o persoană mai… specială (cu probleme de sănătate mai speciale adică) – ba chiar urăsc compătimirea. Nici nu am încercat vreodată să mă folosesc de starea mea de sănătate în vreun fel, să mă bucur de vreun “privilegiu” ce nu mi se cuvine sau să scap de niște responsabilități. Nu m-am plâns de durere nici măcar atunci când îmi venea sa-mi iau câmpii, nu mă plâng nici acum când îmi vine câteodată (cam des în ultima vreme ce-i drept) să dau cu căpușorul de pereți (e păcat de var și trafalet). Tot ce am vrut a fost ca cei din jurul meu, măcar cei care mă cunosc și cu care interactionez mai mult, să învețe ceva din povestea asta, să învețe să-i înțeleagă mai mult pe cei din jur, să-i aprecieze pentru ceea ce sunt, să aibă mai multă răbdare unii cu alții, să se bucure de prezența celorlalți cât încă mai sunt lângă ei, să le respecte durerea, nevoia, tăcerea, așa cum și ei, poate, ar avea nevoie vreodată, căci atunci când va fi prea târziu, cuvintele mari vor fi de prisos, iar regretele nu vor da timpul înapoi și nici nu vor șterge suferința pe care au […]
“I believe that everything happens for a reason. People change so that you can learn to let go, things go wrong so that you appreciate them when they’re right, you believe lies so you eventually learn to trust no one but yourself, and sometimes good things fall apart so better things can fall together.” (Marilyn Monroe) Da, cred că nimic nu e întâmplător pe lumea asta și am mai spus-o. Și în urmă cu 3 ani, când am scris rândurile astea, și în urmă cu 6 ani, când am “turnat” Die Hard 6. Și pe vremea aia eram sigură că nimic nu e întâmplător, doar că atunci nu înțelegeam de ce. Pentru că, atunci când credeam, în sfârșit, că totul s-a rezolvat și 5 operații îmi ajung, au apărut iar durerile, senzația că mă strânge capul și că cineva îmi soarbe tot lichidul ăla de acolo și îmi seacă tot creierul. Nu întelegeam de ce nu se termină lupta aia zilnică cu migrenele, cu amețelile, cu stările de sfârșeală, cu întrebările fără răspuns și cu neputința de a sta în picioare, iar scurtul drum spre muncă și înapoi spre casă părea o autostradă lungă (nu una de pe la […]
"Azi, daca ar fi sa fac o comparatie intre viata mea dinainte si cea de acum, asa, ca in reclamele acelea la retete pentru slabit, inainte si dupa, nu ar trebui sa-mi pun prea mult imaginatia la incercare sau la lucru. Ar fi ca si cum as face o comparatie intre doua fotografii facute in ere diferite, cu aparate diferite..."
"In 2008 nu indrazneam sa visez si nici nu puteam merge pe un astfel de drum. A fost unul din cei mai grei ani din viata mea. Anul in care am stat cel mai mult internata. Mai intai in martie, cand am avut nevoie urgenta de a 3-a operatie ca sa nu mi se inunde creierul (motiv pentru care mi-a fost pus al doilea furtunas). A urmat bonusul de o luna la Bagdasar dupa comotia suferita ulterior si coma aceea de cateva zile. Si, cand credeam ca pot lua o pauza de Die Hard-uri, au aparut alte complicatii. Aveam momente in care simteam ca in loc de cap am o bomba cu ceas, gata in orice clipa sa explodeze, nu puteam sta in picioare prea mult, iar durerile de coloana ma storceau pur si simplu de viata si simteam ca nu mai sunt buna de nimic..."
“Acceptance of suffering does not mean we should not do everything in our power to solve a problem whenever it can be solved. However, acceptance of the suffering that we are already undergoing helps us not to make it worse with the additional burden of mental and emotional suffering.” – Dalai Lama.
"Inca mai am nopti in care visez ca iar am ajuns pe la spital sa-mi pipaie aia creierul ori ori nu-i dau de cap. In mod normal, nu ma sperie gandul ca s-ar putea intampla asta. Mai degraba ma sperie ca o eventuala "excursie" la spital ar insemna ulterior, din nou, interdictii de tot felul si stat cuminte acasa, fara concerte si plecat pe coclauri, meciuri si mers la inot, ca sa nu mai spun de fotografii si mers la serviciu. .."
"Cu fiecare zi care trecea durerile deveneau tot mai insuportabile, iar eu simteam ca o iau pe carare, din nou, ca imi pierd orice speranta, rabdare si luciditate a mintii mele. Trebuia sa ma operez din nou. Atunci am clacat. Am pierdut contactul cu orice divinitate, nu am mai crezut in nimic si in nimeni, nu am inteles de ce mi se intampla mie toate astea, am fost revoltata, plina de ura. Nu stiu fata de ce sau fata de cine. Tot ce rula in mintea mea, ca o banda obosita, era gandul ca totul e o gluma proasta. Mult mai proasta ca prima (operatie)..."
"Sa te trezesti intr-un salon de Terapie Intensiva de la Neurochirurgie, inconjurat de oameni pe jumatate morti, tremurand de frig si de greata, cu o gaura in craniu si dureri crunte, dezorientata si cu o stare de rau general de parca te-au luat la suturi doua trenuri si te-au palmuit 5 tarnacoape, nu e tocmai usor de descris. As fi tentata sa spun ca acela a fost cel mai greu moment din viata mea. Cel putin asa simteam atunci. Chiar daca nu constientizam inca tot ce mi se intampla, incepeam sa simt ca e groasa, frate..."
