Episodul 6 – Salonul “Ecaterina Teodoroiu” : Aici nu se plange!

septembrie2008_ianinte de operatiile4-5

(2008, inainte de Die Hard 4&5)

Se spune ca 33 este cel mai fericit an din viata unui om, pentru ca atunci este implinit, matur, stapan pe el (o vreme am crezut si eu asta, atunci am scris episodul de mai jos). Insa eu incep sa cred ca cel mai fericit an pe care il traiesc este acesta. Pentru ca simt ca e anul meu si ma bucur de acea fericire si implinire in fiecare clipa. Si nu ma simt neaparat mai matura pe masura ce ma apropii de ziua mea (din contra, incep sa cred ca dau in mintea copiilor si, mai mult, entuziasmul, bucuria, chiar si alinaturile ori capriciile mele i-ar face si pe copiii de 5 ani sa se simta mari pe langa mine). 

In ciuda durerilor pe care inca le mai am (si care ma mai fac uneori sa ma joc de-a rasu’- plansu’ fara sa stie nimeni), nu stou cum se face ca ma pot bucura de fiecare prostioara care imi aduce zambetul pe buze, traiesc poate prea intens ce mi se intampla, si in felul asta ii arat eu creierului meu cine-i seful si. Dar cel mai important, prin bucuria si pofta mea de a fi, am vazut, am simtit si ma bucura faptul ca le aduc un zambet si un strop de multumire si celor dragi mie. Iar aste cel mai important.

A fost un drum lung si greu pana aici, cu multe gropi si capcane, dar l-am pavat cu rabdare si vise frumoase, cu zambete si speranta (e drept, am imprumutat asta de la oamenii misto din jurul meu pentru ca atunci cand m-am nascut nu mai aveau rabdare la Alimentara 🙂 ). Iar acum pot circula in voie, libera si topaind, pe acest drum, rebela si… fara taxe (cred ca as putea ajuta cumva si la Ministerul Transporturilor in conditiile astea, poate reusesc ceva si cu autostrazile de la noi 🙂 ).

 

Die Hard 4 & Die Hard 5

“In 2008 nu indrazneam sa visez si nici nu puteam merge pe un astfel de drum, de care spuneam mai sus. A fost unul din cei mai grei ani din viata mea. Anul in care am stat cel mai mult internata. Mai intai in martie, cand am avut nevoie urgenta de a 3-a operatie ca sa nu mi se inunde creierul (motiv pentru care mi-a fost pus al doilea furtunas). A urmat bonusul de o luna la Bagdasar dupa comotia suferita ulterior si coma aceea de cateva zile. Si, cand credeam ca pot lua o pauza de Die Hard-uri, au aparut alte complicatii. Aveam momente in care simteam ca in loc de cap am o bomba cu ceas, gata in orice clipa sa explodeze, nu puteam sta in picioare prea mult, iar durerile de coloana ma storceau pur si simplu de viata si simteam ca nu mai sunt buna de nimic. Faceam eforturi sa par un om normal, sa ma misc si sa-mi ascund durerea in spatele unui zambet, insa neputinta durea la fel de tare. Nu intelegeam ce se intampla in capul meu, cu atat mai mult cu cat tomografiile pe care le tot faceam nu ma ajutau prea mult sa gasesc un raspuns. Cea mai plauzibila explicatie in momentele acelea era o spondiloza cervicala, motiv pentru care, in septembrie 2008, am mai beneficiat de o portie mica de spital pentru analize si tratamente. Insa, dupa numai o luna, aveam sa aflu ca altul era motivul pentru care gatul meu intepenit imi provoca acele dureri, iar pentru mine era un adevarat calvar sa fac cativa pasi.

 

cu Ami Vitale

(toamna lui 2008, cu Ami Vitale)

 

 

Cu toate acestea, nu am renuntat la unul din visele mele cele mai arzatoare care, ulterior, avea sa se dovedeasca nu numai o sursa de inspiratie, dar si o metoda de incurajare pentru a depasi mai usor acele momente. Asa ca, inainte de a ma interna pentru ceea ce avea sa fie Die Hard 4 + Die Hard 5, m-am incapatanat, am strans din dinti, mi-am luat camera foto si am plecat la un workshop de fotografie cu Ami Vitale, fotograf la National Geographic si o persoana deosebita.

 

 

 

 

 

Apoi, in octombrie, m-am intors la Bagdasar, care devenise in acel an ca o a doua casa pentru mine la cate vizite am facut pe acolo. Atunci mi-am luat camera foto cu mine in spital, si asta mi-a fost de ajutor cand totul in jurul meu mirosea a durere. A fost o alta etapa a modului meu de a aborda povestea asta. Nu m-am mai gandit de mult la vremurile alea. Par indepartate, dar imi amintesc de parca a fost acum o zi totul. Parca ma si vad pe holul de la etajul 6, cu hands-free-ul atarnat si cu telefonul in mana alintandu-ma de bucurie cand ma suna cineva sa-mi spuna ca o sa treaca si asta si ca eu sunt puternica. Nu puteam sta in picioare mai mult de 10 minute, iar cand mergeam la baie era un adevarat ritual. Trebuia sa ajung din prima la toaleta, sa nu ma intalnesc cu vreun amic de palier care sa ma tina de vorba sau sa fie cumva ocupat la toaleta, caci nu rezistam sa astept si trebuia sa ma intorc, sa ma odihnesc la orizontala vreo jumate de ora si abia apoi sa o iau de la capat. Mi s-a intamplat de atatea ori… Acum pare amuzant, atunci era un chin.

Daca stateam mai mult timp pe scaun sau in picioare, ma schimbam la fata, simteam ca imi baga cineva un cutit in cervicala, faceam eforturi sa nu plang de durere.  Nu aveam voie sa plang . Trebuie sa dau exemplu in salonul 617. L-am botezat salonul “Ecaterina Teodoroiu”. A fost ciudata perioada aia. Intr-o camera in care trebuiau sa stea vreo 5 femei, noi eram toate vreo 10. Unele stateam cate 2 in pat (chiar daca eram operate la cap, cui ii pasa?) si mai erau si femei care aveau nevoie de ajutor, apartinator cum se spune in spital. Femei de toate varstele si cu tot felul de probleme. Fiecare cu povestea ei, cu frica ei, cu dorinta ei de a scapa cat mai repede de acolo. Fiecare cu lacrimile ei, cu trecutul si cu nevoile ei de a avea un viitor. Aceea a fost o perioada in care nu m-am gandit prea mult la povestea mea, la durerile mele, la mine. Era atata durere in jur, erau atatia oameni care nu aveau putere sa mai suporte, atatia oameni care, desi pareau mai puternici ca mine, aveau atata nevoie de o incurajare, de o vorba buna, de un zambet. Si simteam ca asta era misiunea mea acolo, sa ma ocup de asta. Parca eram acolo sa joc rolul de bufon, nu sa ma operez eu. Ci sa-i incurajez cumva pe ceilalti, doar aveam experienta, eram la a 4-a operatie. Apoi a 5-a. Da, doua Die Hard-uri in 10 zile. Si pentru ca eu eram cea cu vechime, am impus regula salonului: “Pe aici nu se plange! Daca Teo nu plange, nimeni nu plange!”

Asa ca se radea. Mai ales seara, cand veneau asistentele cu tratamentul, era distractie maxima. “Maftei, fundul sus!” se auzea din usa. Era mai intai indecizia, stanga sau dreapta (buca, adica), apoi injectia cu dexametazona, care avea niste efecte ciudate… niste furnicaturi, sa-i zicem, in anumite zone… mai ascunse. Si ce rasete, ca eu le simteam, iar doamna Jeni (o femeie calda, blanda, emotiva) nu le simtea. Ca sa nu mai spun de doamna de la geam?! O blonda, de pe la Piatra Neamt traita in Italia, care, cu accentul ei de regiune (undeva intre graiul moldovenesc si influenta de la Roma), se plangea mereu de injectii si striga ca din gura de sarpe ca nu mai face acel tratament pentru ca simte mancarimi…intre picioare. “Duamna asistenta, eu nu mai vreu sa-mi faciti injectie di ceea. Am auzit eu ca ti mananci intri pisioare si eu nu vreu asta, domne’! Is femeie serioasa!” Oho, si doamna de la Piatra Neamt nu se oprea aici. Isi adusese colacul de wc de acasa si se plimba prin salon cu el subrat in toiul noptii, de parca era o sevieta. Mi-e greu e sa uit experienta asta, mai ales cand pe mine nu m-au uitat persoanele cu care am impartit aerul acela inchis din salon, ofurile de durere sau rasetele cu lacrimi. Cum as putea sa uit o persoana ca doamna Jeni, cand dansa nu m-a uitat pe mine si imi spune de fiecare data cand vorbim la telefon ca ma iubeste mai ceva ca un copil pe care si l-a dorit si care i-a luminat viata, ca nu ar fi reusit sa treaca peste experienta aceia din spital daca nu m-ar fi cunoscut, ca spiritul meu a fost o inspiratie pentru sufletul ei. Cum sa nu ma bucure o astfel de persoana care are lacrimi in ochi de cate ori imi vorbeste si imi multumeste pentru ca m-a cunoscut.

 

urs

(Salonul “Ecaterina Teodoroiu” – Aici nu se plange!)

Mi-e greu sa reproduc atmosfera acelor zile. In fiecare dimineata ma incapatanam sa imi fac sigura patul (ca un OCD ce sunt), desi eram mai mult intepenita, imi aranjam totul pe noptiera murdara, mergeam la baia aceea descompusa si jalnica sa ma aranjez, privindu-mi cearcanele maronii in oglinda ingalbenita si ciobita. Ne aranjam fiecare cum puteam si asteptam vizita medicilor, care sa ne anunte pe fiecare in parte ce si cum, pe cine lasa acasa si pe cine ia la taiere. Asteptarea era cea mai grea. Fiecare voia sa scape mai repede. Oricum ar fi fost, operatia era mai degraba o izbavire. O asteptam in fiecare dimineata pe mama cu mancare si cu zambetul ei cald si o pandeam, ca si in Die Hard 3, din usa salonului sa vad daca a venit, o cautam cu privirea in capul holului printre zeci de persoane care asteptau sa-si vada bolnavii.

Si ma bucuram sa o vad de parca as fi fost un copil la internat (nu ca as sti cum e la internat) sau de parca as fi fost cumva tinuta captiva undeva. Cand nu faceam poze, citeam. Cand nu citeam, stateam cu catelusul de plus in brate asemeni unui copil si visam cu ochii deschisi. Stiam ca exista pe lumea asta cineva care ma asteapta. Stiam ca exista persoane care se gandesc la mine cu drag. Stiam ca cineva imi va spune ceva frumos cand ma voi trezi din operatie. Nu-mi era teama. Chiar daca Die Hard 4 nu reusise sa-mi rezolve problema si a fost nevoie de o a doua interventie dupa 10 zile. O operatie mai grea, mai riscanta, de care doctorii s-au temut initial. Shuntul acela pe care il aveam in coloana, pus de cei de la Floreasca, nu se mai vedea nici pe tomografie (mai apoi am aflat ca se sucise, apasa pe un nerv si era atat de bagat in maduva, incat facuse un sant acolo si puteam sa si paralizez.

“Mai, tu esti sigura ca ai un furtun in coloana? Ca nu se vede nimic acolo”,  m-a intrebat bland domnul doctor chiar inainte a intra in sala de operatie. “Da, asa mi-au spus. Si simt cand bolboroseste, face urat cand ploua, ca o conducta sau ca atunci cand sorbi dintr-un pai”, am raspuns nevinovata, fara sa stiu exact de ce le era teama medicilor. Era o interventie destul de complicata pentru ca trebuia intervenit pe taietura aceea mare facuta in 2005 si exista riscul sa se infecteze sau ceva sa nu iasa bine. Dar a iesit bine, caci eram pe mana unor oameni de exceptie, profesionisti adevarati si oameni de incredere. Si, cu experienta capatata pana atunci, nu am mai facut urat cand m-am trezit din anestezie, am facut ochi inca din sala de operatii, am strigat-o pe mama pe hol, nu m-am mai apucat nici tremuratul si nici plansul, iar seara am scapat de la reanimare si m-am intors in salon. In salonul “Ecaterina Teodoroiu”. Unde spectacolul trebuia sa continue…”

(editata pe 18 mai 2012, adaptata azi, 27 aprilie 2015)

VA URMA!

Related Posts

Sorry, the comment form is closed at this time.