Multa lume ma intreaba care a fost cea mai grea operatie din cele 7 si care a fost cea mai urata perioada. Mi-e greu sa fac un top acum. Pentru ca uneori mi-e greu si mie sa cred ca povestea asta pe care o scriu este a mea si e traita de mine, alaturi de cei din jurul meu. De aceea, sunt momente in care uneori ma mai intristez si eu cand imi amintesc de toate durerile de la inceputuri (care acum imi dau sentimentul ala aiurea de deja-vu) ori cand imi amintesc de toate noptile de chin si zilele de neputinta care au urmat dupa operatii, cand imi amintesc de toate momentele in care am simtit ca nu mai pot sau poate mi-am zis ca vreau sa renunt la tot, obosita fiind de atatea bubuieli din cap si ameteli. Bubuieli de acp si ameteli care nici acum nu-mi dau pace si fac “relatia” mea cu peretii una si mai stransa, dar… la urma urmei, sunt atat de ocupata cu lucrurile frumoase care mi se intampla, cu oamenii misto din jurul meu care ma tin in priza si cu visele colorate pe care le am, incat cine are timp sa bage in seama si durerea asta enervanta de cap? 🙂
(sedinta foto Marie Claire)
“… Sa te trezesti intr-un salon de Terapie Intensiva de la Neurochirurgie, inconjurat de oameni pe jumatate morti, tremurand de frig si de greata, cu o gaura in craniu si dureri crunte, dezorientata si cu o stare de rau general de parca te-au luat la suturi doua trenuri si te-au palmuit 5 tarnacoape, nu e tocmai usor de descris. As fi tentata sa spun ca acela a fost cel mai greu moment din viata mea. Cel putin asa simteam atunci. Chiar daca nu constientizam inca tot ce mi se intampla, incepeam sa simt ca e groasa, frate. Ca nu e o joaca ce mi se intampla sau, daca e o gluma, e cea mai proasta gluma care i se poate intampla cuiva. Si cum relatia mea cu Divinitatea era una… la fara frecventa, simteam ca degeaba m-as fi apucat sa cer atunci socoteala sau sa fortez nota cu vreo rugaciune catre icoana din coltul salonului. Am strans din dinti, mi-am sters pe furis lacrimile care-mi curgeau de durere, de ciuda, de manie, cand m-au vazut prietena mea cea mai buna, Alex si unchiul meu in starea aia. Apoi, ore in sir, am privit tavanul ca pe un monitor in care, abia atunci am revazut parca oameni si momente din viata mea, am regretat, am renuntat, am pus o mie de intrebari, m-am razboit cu mine, cu timpul si gandurile mele, mi-am strigat mania si m-am certat iar si iar cu mine in gand in cea mai lunga noapte din viata mea. Noapte care pentru altii aflati acolo, la Terapie Intensiva, a fost ultima din viata lor, iar pentru mine a fost prima din restul vietii mele.
Apoi, patul pliant din salonul acela obosit de Neurochirurgie de la Floreasca ma astepta. La fel si unchiul meu care venea zi de zi sa ma vada, sa-mi aduca mancare calda si buna, facuta cu suflet de sora mamei, sa vorbeasca cu doctorii si sa se asigure ca sunt bine. Si el si vara mea care ma inveselea mereu cu prezenta ei blanda si copilaroasa, calda si mereu relaxata. De altfel, aceasta a doua mea familie a mea a avut grija de mine cat am stat in spital si doar asa nu mi-am luat campii in zilele petrecute in acea atmosfera apasatoare, rece, infecta, in care eram inconjurata doar de gemete si tristete, iar punctiile care mi se faceau in coloana ma faceau sa-mi blestem zilele. Dupa doua saptamani in casa unchilor mei, caci trebuia sa fiu sub supraveghere in perioada de recuperare, am acceptat sa o las si pe mama sa vina sa stea cu mine. O vreme. Nu mult. In mintea mea, inca inconstienta in ceea ce priveste o operatie pe creier, ma gandeam ca intr-o saptamana voi fi iar in stare de tot ce eram inainte si voi ramane singura, sa ma descurc si sa-mi traiesc viata ca pana atunci, libera si independenta. Iar cea mai mare dorinta a mea era sa ma intorc in cel mai scurt timp la munca, acolo unde ma simteam cel mai bine. Imi placea mult ceea ce faceam, ma simteam atat de bine printre acei oameni misto si intelegatori cu mine, iar munca la stiri, desi agitata, ma tinea in priza si imi dadea doza necesara de adrenalina.
Imi amintesc perfect de prima zi in care am iesit din casa (la plimbare) dupa prima operatie. Era aprilie. Purtam niste blugi evazati, peticiti, care imitau steagul Americii. Aveam un tricou cu gulerul inalt, pe care mi l-am luat special ca sa-mi acopere ceafa si purtam un baticut roz pe cap ca sa ascund capul ras si bandajul care inca imi acoperea… gaura din cap. Am crezut ca lesin cand am respirat prima gura de aer in fata blocului. Mama a vrut sa ma tina de mana, dar, ca de fiecare data, am refuzat-o. Doar nu eram copil de gradinita, asa ca am luat-o doar de brat. Am traversat si am luat-o usor spre piata. Mi s-a parut un kilometru trecerea aia de pietoni si déjà simteam ca ma lasa puterile. Niciodata nu m-am simtit atat de slabita, de neputincioasa, de palida, de obosita, de manioasa. Nu cred ca am mers mai mult de 2 minute pe ceas si, trecand pe langa oameni incepeau sa mi se umezeasca ochii. Poate doar mi se parea, dar simteam ca oamenii se uita la mine intr-un fel ciudat. Simteam cum ma iscodesc cu privirea si, in acelasi timp, ma compatimesc. “Atat de tanara, uite la ea, saraca. Oare ce o fi patit?” Asta vedeam eu in privirile si pe buzele oamenilor care treceau pe langa mine in timp ce eu abia imi taram pasii si tremuram de efortul facut. “Super! Exact ce-mi place cel mai mult, sa ma compatimeasca lumea. La naiba!”, mi-am spus. Apoi, cu glasul stins, i-am zis mamei, ascunzandu-mi privirea: “Gata, hai acasa, m-am plictisit!”. Dar era o minciuna. As fi vrut sa mai stau afara, sa simt ca sunt vie, sa aud pasarile, sa privesc norii care ma fascinau, dar erau prea multe emotii si prea puternice pentru mine. Iar aerul de primavara, si copacii verzi, si florile, si mirosul, si oamenii care ma compatimeau si totul in jur era prea mult pentru mine. Cand am ajuns acasa am inceput sa plang, iar mama s-a asezat pe pat langa mine tinandu-mi cana si ajutandu-ma sa beau. Nici sa tin o cana in mana nu eram in stare si degeaba a incercat mama sa ma linisteasca si sa-mi spuna ca o sa-mi revin, ca e normal dupa o astfel de operatie, nimic nu reusea sa-mi aline durerea din suflet care era parca si mai mare decat durerea craniului gaurit. De ce? De ce eu? De ce mie? De ce asa? De ce?
Au fost nopti in care deliram si bajbaiam dupa calmante si zile in care trageam de mine sa fiu eu asa cum ma stiam si ma simteam, chiar daca eram departe de a fi o persoana constienta de ceea ce inseamna viata cu adevarat, de ierarhia lucrurilor si de importanta persoanelor. Am crezut ca, daca nu m-am gandit atata vreme la acele zile, am uitat cum eram atunci, am uitat ce simteam si cat de greu a fost, am crezut ca am uitat cat am suferit si cat m-am cautat, pe mine in viata pe care o traiam atunci, dar si cat am cautat viata in persoana care eram. Am crezut ca, daca nu m-am mai intors in timp la acele vremuri, ele nu mai fac parte din mine sau, mai mult, nu le-am trait eu. Nu e asa. Imi amintesc ca si cum a fost azi mai spre dimineata. Imi amintesc cum ma chinuiam sa ma spal singura pe dinti sau sa imi torn apa in pahar, refuzand ajutorul mamei doar ca sa o conving ca sunt bine si ca poate pleca linistita acasa. Dar cred ca, de fapt, incercam sa ma conving pe mine ca pot si ca nu sunt atat de neputincioasa cum paream. Da, aveam si zile bune in perioada aia. Zile in care luam doar un calmant sau doua, zile in care reuseam sa merg o jumate de statie pe jos si inapoi, zile in care reuseam sa fac baie fara sa obosesc sau in care ma puteam uita pe geam, de la balcon, la frunze si flori, la copii si pasarele fara sa plang. Imi dau seama acum ca astea sunt ganduri, clipe, sentimente care au fost pana acum doar ale mele sau doar foarte putini oameni din jurul meu le-au banuit sau le-au simtit intr-o oarecare masura fiind langa mine.
Cand am fost prima oara in vizita la serviciu dupa prima operatie m-am simtit vie. Nu doar pentru felul in care m-au primit colegii, cu bucurie si uimire ca sunt atat de bine dupa nici 3 saptamani de la operatie. Dar pur si simplu aveam un zambet in mine care evada pe chip si aveam o incredere asa deodata ca in 2 saptamani ma intorc la munca. Simteam eu asta. Poate pentru ca incepeam sa ma simt alt om. Sau poate pentru ca imi doream atat de mult asta, desi toata lumea spunea cu intelegere ca nu trebuie sa ma grabesc, pentru ca ei oricum nu pleaca de acolo (pe naiba, redactia s-a mutat de la etajul ala in alta parte:)). Daca ma uit si mai inapoi, la prima zi in care am pasit in redactia de sport de la etajul 2 si prima oara cand am venit acolo dupa operatie, deja vad 2 persoane diferite. Prima era mai pragmatica si serioasa, poate sa para putin fitoasa ca sa-si ascunda stresul dat de perioada de proba, obsedata sa dea ce e mai bun din ea caci acolo erau cei mai buni. Cea de-a doua persoana, desi slabita si tulburata de ce i se intamplase, zambea, chiar daca oboist, se minuna de lumea in care pasea. O lume vie si agitata, asa cum voia si ea sa fie.
DE CE EU?
(intre Die Hard-uri)
Atunci a fost primul an dupa multi altii in care am facut Pastele acasa, in Bacau. Ma obisnuisem fara oua rosii, cozonaci si sarmale de Paste si nu de putine ori am fost singura de sarbatori in Bucuresti din cauza job-ului. Dar nici nu simteam vreo suparare, caci nu ma dadeam in vant oricum dupa astfel de sarbatori. Dar in anul acela am fost la ai mei. Ma gandeam ca o sa ma bucur de toate bunatatile si ca o sa fiu din nou “printesa” tatei. Insa durerea mea revenea incet-incet si capul meu, desi inca amortit, tot nu se desumfla la ceafa (parca aveam o pernuta sub piele). Imi amintesc ca mama a insistat sa facem niste poze inainte sa plec inapoi la Bucuresti. De ce, nu stiu. Ma cutremur numai cand ma gandesc la cum aratam. In noaptea de Inviere aproape deliram de durere. Nu exagerez cand spun ca vedeam moartea ca pe o izbavire si as fi vrut sa intru in pamant pentru ca imi era ciuda ca sunt in casa parintilor si ei ma vad in halul acela. Simteam ca ei se chinuie mai tare ca mine. Doar mama a fost la Inviere. Tata a stat acasa, toata noaptea cu mana pe fruntea mea rece de durere. O simteam ca prin vis, caci somnul meu nu era somn. Era un chin. Un delir prelungit. Un cosmar.
Abia asteptam sa ma intorc in garsoniera mea din Drumul Taberei, sa nu ma vada nimeni cand sufar, cand plang sau strang din dinti, sa nu ma auda nimeni cand mai scap vreun “Baga-mi-as!” de durere. Multi mi-au spus in toti acesti ani sa nu ma mai gandesc la ce a fost si sa trec peste. Imi vine sa rad. Am trecut de mult peste, am inteles si rasinteles ce si de ce s-a intamplat. Am acceptat si am facut pace cu mine, cu destinul, cu timpul, cu cerul, cu pamantul, cu boala, cu durerea, cu capul meu si cu tot ce e in el (inclusiv cu creierul ala mic si fitos). Dar de uitat nu ai cum sa uiti. Nu ai cum sa uiti atatea nopti in care iti vine sa urli de durere si sa te arunci de la etaj pentru ca iti exploda capul, nu ai cum sa uiti zecile de perfuzii ce ti-au gaurit venele si nici punctiile in coloana care si acum ma infioara cand imi amintesc de ele, nu ai cum sa uiti chipul parintilor imbatranit cu cativa ani peste noapte dupa ce si-au privit copilul chinuindu-se de durere, ratacind parca intr-o viata pe care nu o mai vrea. Nu ai cum sa uiti zilele petrecute in spital, in conditii nu tocmai civilizate, unde nu aveai cum sa faci un dus, iar ca sa-ti faci nevoile e un adevarat ritual. Si imi dau seama, cu tristete, dar si cu mandrie ca am supravietuit, si nu stiu care sunt cuvintele potrivite pentru a scrie exact povestea asta, pentru a descrie ce am simtit si ce simt, ce a fost si ce este in sufletul meu, in capul meu (da, stiu, e un laitmotiv treaba asta cu capul).
Daca acum 7 ani ma intrebam buimaca de ce mi se intampla mie toate astea si ma simteam plina de ura fata de destinul meu si confuza in ceea ce priveste planurile Universului pentru mine, acum ma intreb altfel, mai vie ca oricand, mai inteleapta si mai impacata in ciuda momentelor care au lasat destule urme in sufletul meu, in capul meu (si la propriu, si la figurat), in viata mea: De ce eu? De ce am primit atatea sanse sa ma nasc iar si iar, sa traiesc si sa fiu functionala, sa ma bucur de viata, sa respir, sa rad, sa simt, sa iubesc, sa fac ce-mi place, iar alti oameni, mai buni, mai speciali, mai curati sufera mult mai tare sau nu primesc nicio sansa? Stiu, trecatoare sunt toate si noi toti muritori. Dar ce pacat ca nu ne traim mereu viata in armonie cu noi si cu ceilalti, ce pacat ca uitam de atatea ori ca timpul nu sta in loc si noi il irosim aiurea cu ceva sau cineva care nu conteaza, ce pacat ca nu mai dam importanta lucrurilor marunte, ca uitam sa fim fericiti si nu mai avem timp sa ne bucuram de amintirile frumoase, prietenii adevarati si visele frumoase ori trecem prea usor peste lectiile invatate. Da, din pacate, uneori e nevoie sa mori putin ca sa simti ca traiesti si sa inveti sa te bucuri de fiecare clipa cu entuziasm. Cu toata fiinta ta. Chiar si cand ai capul greu si iti vine sa il dai de toti peretii pentru ca nu-ti mai trece durerea, in p… ma-sii. Cu atat mai mult cu cat nicio zi nu seamana cu alta si nicio zi din viata noastra nu ar trebui sa fie doar o alta zi, ci cea mai frumoasa zi”.
(editat pe 30 martie 2012, adaptat azi, 30 martie 2015)
VA URMA!
Sorry, the comment form is closed at this time.