Cu toții avem măcar o dată în viață parte de un moment de ală în care ne lovește revelația, în care ne blocăm o clipă ca să ne deblocăm de tot, în care conștientizăm ceva ce era în noi, dar eram prea ocupați să vedem sau ne făceam că nu știm. Mie mi se întâmplă când mă aștept mai puțin să simt un click în cap și, după un tropot de gânduri, o revelație să facă liniște și să mă trezesc din ceea ce credeam că e realitate într-un vis care aș vrea să nu se mai termine.
Ziua în care am renunțat la regrete și promisiuni, la prejudecăți și complexe, la așteptări și dezamăgiri.
Eram în autobuz și era 1 iulie. Știam data doar pentru că mi-a spus mama la telefon ce zi e, nu pentru că era ziua concertului Judas Priest care avea să înceapă în vreo 3 ore. M-am ridicat ușor de pe scaun, cât am putut eu de ușor, ca să nu amețesc cum mi se întâmplă mai mereu în ultima vreme, deși eram nerăbdătoare să cobor și să ajung la locul faptei. Adică la concert. În clipa aia am simțit că pierd contactul cu realitatea, că mă pierd într-o ceață înfundată, că trupul mi se topește și eu încep să plutesc tremurând. În urechile înfundate atât de straniu și ușor morbid doar muzica mă mai ținea conștientă. Slash și Myles Kennedy, pe care îi văzusem live cu 3 seri în urmă. Nu mai vedeam nimic clar, oamenii păreau siluete vestejite, ușa autobuzului, de care mă sprijineam, părea o perdea de apă și inima nu o mai simțeam bătând.
O urmă de subconstient a încercat să respire în locul meu. Am zâmbit vag, trist și deloc a eu. Am început să cânt refrenul pe care îl auzeam în capul meu. Și îl cântam tare, ca să fiu sigură că mă aud, că am glas, că sunt. Cântam de parcă eram singură. Chiar eram singură. În lumea mea, în durere mea, în leșinul ăla care mă pândea. Apoi, fără motiv, fără efrot, fără să vreau, am simțit un zâmbet pe buzele mele mușcate. Era al meu. Și mergea așa amețit și aiurit cu mine pe 3 cărări spre concert.
Și apoi s-a întâmplat, m-am resuscitat. Am stat pe loc o clipă, sprijinind un stâlp, ca să-mi recapăt echilibrul și să-mi regăsesc mintea limpede. “Și pentru ce? Pentru ce atâta risipă de enegie cu regrete și promisiuni, cu războaie interioare cu prejudecățile lumii și complexele mele? Pentru ce atâta încrâncenare să fie și suferință că n-a fost să fie, că a fost sau nu va fi?” Era un dialog între subconștientul meu cel treaz și fratele lui geamăn obosit, confuz, pierdut și lovit de atâția “aș vrea” și “nu mai e”, “dac-ar fi” și “prea târziu”, “de ce așa?” și “n-o sa fie”, “e vina mea” și “nu e bine”…
Atunci am înțeles: toate regretele alea care ne mănâncă uneori și ultima doză de energie sunt ca un viermișor ce roade frumusețe de cireașă din interior și o lasă scofâlcită. Și toate promisiunile alea care ne hrănesc mintea cu iluzii cam cum face zahărul cu creierul nostru. Iar prejudecățile și complexele care ne pierd timpul și așa atât de prețios pe care uneori eu de atâtea ori mi-l simt “accidentat” din cauza momentelor leșinate caând lumea din jur nu mai e în jur, când spațiul e mai virtual ca facebookul și clipa îmi pare o umbră de noapte în plină zi… Și atunci, în clipele alea de a fi sau a nu fi, un singur gând care mai era treaz m-a ajutat să nu mă rup de viață: bucuria mea și a celor pe care pot să îi bucur la rândul meu. Iar primul lucru de care am reușit să leg în clipa aia bucuria care să îmi resusciteze clipa și să mă ajute să fiu, să pot, să mă bucur a fost muzica pe care o ascult în căști sau care, de atâte ori, mă așteaptă în photo pit cu camera de gât. Chiar dacă în ziua concertului Judas Priest și Helloween, ziua în care am renunțat la toate pietrele de moară și lupta cu morile de vânt, am trăit muzica din public, ca un fan oarecare, și nu în photo pit, ca un privilegiat.
Ziua în care am simțit, mai intens ca niciodată, cât ține o clipă și cât înseamnă o viață
Sentimentul de eliberare, acea eliberare pe care ți-o oferi tu ție, față de tine, și pe care ți-o simți și ți-o trăiesti conștient, îți dp de fapt libertatea aceea care îți umple ființa cu pace și îți golește mintea de războaie, cu tine și cu ceilalți, libertatea aceea care te face să simți, chiar și doar pentru o clipă, că iluzie nu e timpul în sine, ci trecerea lui, iluzie nu e visul, ci somnul, iluzie nu e fericirea, ci căutarea ei. Acela e momentul în care simți că doar tu iți poți reda liberatea și doar tu iți poți oferi clipa aceea de relaxare și descătușare în care simți, fără nicio iluzie, că ești fericit cu tine, pentru tine, din tine, pentru tine. Și pentru ațtii.
Căci cea mai reală fericire e cea care vine din tine și e creată de tine întâi pentru tine. Abia apoi fericirea ta pleacă spre ceilalți și, asemeni unui bunerang, se întoarce și mai puternică înapoi. Și așa cum nu există instrucțiuni, tipare, ecuații sau soluții pentru viață, așa nu există explicații, limite și comparații când vine vorba de fericirea ta interioară din care poți, mai apoi, să le dai și celorlalți. Pentru că, la urma urmei, cine poate ști mai bine decât tine ce te face fericit? Cine zice că există o singură cale spre fericire sau o singură fericire? Și de ce să cauți, să aștepti sau să vânezi o viață întreagă “acea” fericire care nu mai vine sau a trecut? Mai bine iei fiecare bucățică de fericire pe care ți-o oferi tu sau ceilalți, pe care o găsești la întâmplate în cale sau care te gasește pe tine când nu te aștepți, mereu alta, mai intensă sau mai nebună, mai reală sau mai de poveste, mai cu tine sau cu ceilalți, mai mică sau mai înelungată, mai de copil sau de om mare, și din toate aceste bucăți îți faci tu un puzzle al tău de fercire?
Sorry, the comment form is closed at this time.