PREFATA
16 martie 2005 se anunta o zi obisbuita. Dar aveam sa aflu, nu neaparat in ziua aia, ci putin cate putin in fiecare zi ce avea sa urmeze, ca nici o zi nu e doar o alta zi.
7 ani mai tarziu, pe 16 martie 2012, mi-am luat inima in dinti si m-am pus pe scris. Ce mi-a venit in minte si asa cum mi-am amintit eu totul din toata povestea asta bazata pe fapte reale, dar care uneori si mie mi se mai pare o facatura 🙂 Poveste pe care la prima “notita” am numit-o “7 ani in capul meu sau Povestea unui creier sexy si fitos”. Veti vedea de ce creier sexy si fitos in povestea ce va urma.
Azi, la 3 ani dupa ce am iesit la rampa cu cele mai intime amintiri si cele mai sincere sentimente legate de tot ce am trait in acesti ani si la 10 ani de la acea zi de 16 martie in care cineva, undeva, cumva mi-a scris “cronica unei boli anuntate”, ma retrag in mine sa meditez putin la tot ce am invatat, pentru ca nu am voie sa uit treimea asta din viata mea si orice ar spune ceilalti, chiar daca eu sunt mult mai mult decat povestea asta, acesti ultimi 10 ani sunt parte din mine, iar experienta asta m-a ajutat, intr-un fel pe care altii poate nu il pot intelege, sa fiu azi si mai eu, daca pot spune asa, sa ma inteleg si sa inteleg lumea, sa ma impac pe mine cu mine si cu ceilalti, sa scot copilul din mine la joaca si sa-mi trimit muza, care a stat atata timp in intuneric cu piticii de pe creier, sa zburde prin lumea asta nebuna dupa inspiratie.
Asa ca, in timp ce eu stau de vorba putin cu mine si povestesc ce-am mai facut in ultimii 10 ani si mai fac misto de mine si de ce-a fost sau ce va fi, in timp ce arunc o privire in urma, nu cu manie, ci cu impacare, si privesc zambind la aici si acum, care pentru mine inseamna viitorul, voua va doresc… Lectura placuta!
“A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti… A fost odata ceea ce eu credeam ca e viata mea. Apoi, intr-o seara de martie, acea viata a mea avea sa se schimbe. De tot. Cat ai zice… chist arahnoidian de fosa posterioara. Dar eu aveam sa realizez si sa simt asta mai tarziu. Putin cate putin in fiecare zi. Si inca se mai intampla asta…
Au trecut 7 ani de cand viata mea s-a impartit in doua: inainte si dupa. Iar randurile de azi sunt prefata vietii mele de apoi, cum am denumit eu partea de dupa. Multi dintre prietenii mei stiu despre ce este vorba in povestea care va urma, altii, apropiati sau cunoscuti, cunosc doar varianta short-cut. Acum, dupa “amenintari”, promovari si avanpremiere, iata varianta oficiala a aventurii mele: seria de episoade Die Hard, productie proprie (am numit-o asa inspirata de un prieten care mi-a spus ca sunt greu de ucis si ii fac concurenta cu Bruce Willis 🙂 ). Scenariul nu l-am scris eu, doar l-am adaptat. In schimb, cascadoriile mi le-am facut singura, fara dublura.
Azi, cand m-am hotarat sa ies la rampa, merg pe un bulevard cam cum e viata mea, cu soare si umbra, cu copii si oameni mari, cu zambete fara motiv sau lacrimi de bucurie, cu rataciti si grabiti, cu tipete si muzica rock data cam tare uneori in casti. Ma simt ca pe bancheta din spate a taxiului din videoclipul lui REM, “Everybody hurts”, doar ca aici si acum e vorba despre altceva. E vorba despre… everybody lives. Sau feels. Sau loves. Iar momentul ales pentru a incepe aceasta poveste nu e deloc intamplator.
16 martie 2005. Era intr-o miercuri. Trecuse mai bine de o luna de cand durerile mele de cap erau tot mai crunte, eu nu ma mai suportam, nu mai dormeam noptile si facem kilometri prin camera intrebandu-ma cum ar fi sa iau in brate primul tramvai care-mi iese in cale. Nu intelegeam ce e cu mine, nu ma mai puteam concentra la nimic, eram irascibila si aveam probleme cu echilibrul atat de tare incat, atunci cand mergeam pe strada, o luam pe carare ca o vita obosita care vine de la pasune. Niciun analgezic nu-si facea efectul si capul meu era mai degraba ca un butoi sub presiune, gata sa explodeze in orice moment. Ma “mutasem” la Pro TV in decembrie 2004, un pas important in cariera mea, si eram mai degraba macinata de gandul ca durerile groaznice de cap ma vor impiedica sa ma ridic la nivelul oamenilor profesionisti din jurul meu, decat de ideea ca as putea avea vreo boala. Munca la Stiri, in televiziune, e frumoasa, dar nu e usoara si, pe cat de stresata eram sa iasa totul bine, sa nu fac vreo greseala, sa ma intergez in noua redactie, pe atat de epuizata eram de durere.
In seara aceea am plecat de la Pro cu o hartie in mana spre Spitalul Floreasca. Am ajuns la Urgenta mai mult plutind. In capul meu era durere si atat. Niciun alt gand, nicio teama, dar nici speranta, niciun regret, dar nici ingrijorare. Zambeam. Aiurea. Simteam o liniste interioara ciudata. Pentru prima oara de cand incepusera durerile. O impacare suspecta. O resemnare. Sau, mai degraba, o indiferenta periculoasa.
Habar nu aveam pe unde se intra, ce se face acolo, cum se sta la coada, ce trebuie sa spun si cu cine sa vorbesc. La camera de garda m-am simtit la inceput ca in serialul ER cu toata agitatia aia, cu doctori si asistente care tipau si fugeau de colo-colo spunand tot felul de cuvinte “obscene” pentru creierul meu. Da era ca in serielul ER de la tv, doar ca lipsea George Clooney si rezidentii lui chipesi. Bine, si conditiile alea din film. In jur, oameni raniti in accidente, mult sange, persoane mai mult inconstiente, urlete, agitatie. M-au invitat frumos sa ma asez pe un pat acolo, in camera de garda, insa eu, fata fina si mult prea pretioasa pentru asemenea conditii, mi-am spus ca nu ma ating in ruptul capului de asa ceva. “Hmmm… Cine stie ce persoana a zacut acolo inaintea mea?”, am mormait. Habar nu aveam eu ca toate mofturile alea aveau sa dispara mai tarziu, cat ai zice… creier.
Am asteptat in picioare, detasata de tot si de toate, sa mi se faca prima tomografie din viata mea. Atunci a fost primul moment fara durere dupa atata vreme. Cand mi-au bagat substanta de contrast in vena. In sfarsit, ma puteam relaxa si eu. Eram amortita de o stare calda de liniste. Nu stiu ce continea subtanta aia de contrast, dar as fi cerut si acasa o doza 🙂 . Cu atat mai mult cu cat, in momentul in care am stiut ca ceva e in neregula in capul meu, am ramas impasibila si chiar m-am amuzat de reactia doctorului. L-am auzit in spatele usii fluierand cu uimire (si parca a paguba in acelasi timp) cand a vazut rezultatul tomografiei si apoi comentand afectat cu cei din cabinet. A venit la mine calm, ca sa nu ma sperie cica, si mi-a spus sa iau loc ca sa imi expice cum sta treaba. Stiti fazele alea din filme cand doctorul isi ia fata aia serioasa, dar oarecum linistita, in spatele careia incearca sa-si ascunda teama si gravitatea bolii? Nu e deloc un cliseu. Acum imi vine sa rad cand imi amintesc cum a decurs dialogul dintre noi doi:
– Teodora, te-ai lovit la cap in ultima vreme?
– Nu, am raspuns sec. Adica, pare ca sunt cazuta in cap dupa cum ma port uneori, dar nu. De ce?
– Uite, cum sa-ti explic, ai un chist pe creierul mic.
– Asa, si?
– E mare chistul asta. Destul de mare. Are 6,7 cm. Mult.
– Asa, si? Am continuat eu zambind cu indiferenta.
– Si cred ca va trebui operat, pentru ca face presiune puternica acolo pe creierul mare. Si nu e bine. Si de aia ai durerile astea. Si e periculos.
– Asa, si? Cand il operam?
– Pai nu e asa simplu. Mai intai trebuie sa te consulti si tu cu familia…
– De ce? E capul meu, i-am retezat-o mandra ca am o varsta la care pot lua decizii de capul meu. (Ha!Ha!Ha! cum suna asta, de capul meu 🙂 )
– Da, dar e o treaba serioasa.
– Bine. Deci cand o facem? Operatia adica…
– Vino maine sa te vada si seful de sectie, dar cred ca asta e solutia. Sa te operam.
– Bine, am raspuns impacata cu situatia.
Pe drum am sunat acasa si, din fericire, a raspuns tata. Ma temeam ca nu voi sti cum sa-i dau vestea mamei, stiind ca e mai fricoasa, mai prapastioasa, mai… mamoasa. Era mai usor sa-l aburesc pe tata, asa ca i-am spus cat se poate de sec ca nu e nimic grav, o buba acolo pe care trebuie sa o scoata, dar asta nu inseamna ca e o operatie pe creier. Nu, nicidecum. E simplu, nici nu ma taie prea mult, ca e pe la ceafa pe undeva, se face o incizie mica acolo si scoate rautatea (sincer, nici eu nu stiam ce boala e aia, ce inseamna si in ce consta operatia, dar trebuia sa fiu convingatoare ca sa nu-i alarmez pe ai mei). Si, cum cred ca pe tata “l-am dus” in clipa aia, l-am lasat pe sa-i dea el vestea mamei. A fost una din putinele dati din viata mea in care am evitat sa vorbesc si cu ea la telefon.
Nu cred in coincidente, iar azi am descoperit inca o data ca nimic nu e intamplator. Tot intr-o zi de 16 martie se nastea primul copil al parintilor mei de care, din pacate, nu au apucat sa se bucure mai mult 3 ani. Sora mea pe care eu nu am cunoscut-o. Azi, cand am vorbit cu mama, am simtit-o mai aproape de mine ca oricand cand i-am spus de aceasta coincidenta bizara a destinului. Mi-a raspuns linistita, impacata, zambind cu duiosie in suflet: “Asa se intampla lucrurile in viata, comoara mamii, si trebuie sa ne bucuram de ce avem”. Si, de la sute de kilometri distanta, i-am vazut dragostea in ochii calzi si albastri care au plans prea mult pentru fetele ei.
16 martie 2012. Ar mai fi multe de spus azi. Despre atunci si despre acum. Dar e si maine o zi. Pana atunci, adaptez vorba cantecului si ma gandesc ca… fiecare zi este “the first day from the rest of my life”.
PS: Am gasit in cufarul cu amintiri si cateva din poeziile scrise atunci, inainte de operatii.
15 martie 2005
“Se-nvarte universul tot
cu mine, cu durerea mea,
nu crede nimeni ca mai pot
sa sper doar ca voi mai putea
sa mor si-atat, sa-ngrop in mine
o liniste macar de pace,
cosmar mi-s eu si-acum imi vine
sa-mi sparg o tampla ce nu tace
si sa-mi strivesc un ultim gand
ce-alearga-n capul meu greoi,,
sa plang nu pot si mor razand
ca-n cap nu am decat noroi,
caci altfel cum de m-ar durea
atat de tare eu-n sine
si zi si noapte?! de-as putea
sa ma ingrop, sa scap de mine…!”
18 martie 2005 (cu cateva zile inainte de prima operatie)
“Se lasa intunericul peste fiinta mea,
Ma bantuie un gand – ca nu voi apuca
Sa termin un poem ce am uitat sa-l scriu,
Sa-mi fie daca mor o urna, nu sicriu…”
Nu neg ca m-au rascolit randurile astea. Sunt poezii care nu mai par deloc ale mele, desi ma vad perfect in acele zile (de parca m-as uita la un film), cum scriam fara rasuflare rime scoase din durerea aia. Ma vad incruntata, cum incepusem sa devin, manioasa si obosita, neinteleasa si neintelegatoare, fara sa stiu ce avea sa urmeze. Poate ca, daca cineva ar fi citit atunci, in acele zile, versurile astea, ar fi spus ca exagerez. Ca e doar o depresie de moment sau am pitici pe creier, mai ales ca nici prietenii nu ma stiau atat de trista, abatuta, neagra, cazuta in mine. Sau poate ca unii vor crede azi ca e vorba doar de un moment poetic fortat si atat. Nu-i asa. Azi, dupa ce am citit 2 poezii de atunci, am avut un moment in care si gandurile mele au tacut. Iar gandurile mele nu tac niciodata. Mereu au ceva de spus…” (16.03.2012)
VA URMA!
Sorry, the comment form is closed at this time.