Episodul ­9 – Din Viena, cu durere

Nu am vrut niciodată să fac caz sau să provoc mila cuiva cu faptul că sunt o persoană mai… specială (cu probleme de sănătate mai speciale adică) – ba chiar urăsc compătimirea. Nici nu am încercat vreodată să mă folosesc de starea mea de sănătate în vreun fel, să mă bucur de vreun “privilegiu” ce nu mi se cuvine sau să scap de niște responsabilități. Nu m-am plâns de durere nici măcar atunci când îmi venea sa-mi iau câmpii, nu mă plâng nici acum când îmi vine câteodată (cam des în ultima vreme ce-i drept) să dau cu căpușorul de pereți (e păcat de var și trafalet). Tot ce am vrut a fost ca cei din jurul meu, măcar cei care mă cunosc și cu care interactionez mai mult, să învețe ceva din povestea asta, să învețe să-i înțeleagă mai mult pe cei din jur, să-i aprecieze pentru ceea ce sunt, să aibă mai multă răbdare unii cu alții, să se bucure de prezența celorlalți cât încă mai sunt lângă ei, să le respecte durerea, nevoia, tăcerea, așa cum și ei, poate, ar avea nevoie vreodată, căci atunci când va fi prea târziu, cuvintele mari vor fi de prisos, iar regretele nu vor da timpul înapoi și nici nu vor șterge suferința pe care au provocat-o, intenționat sau fără să-și dea seama, dintr-o superficialitate sau nepăsare aiurea. Nu am ales eu o viață cu dureri, cu operații pe creier și momente moarte, cu zile de neputință și slăbiciune, cu atâta atenție din partea unora, săptămâni și luni prin spitale și atâția pași pe loc. Mai mult decât atât, dincolo de durerea fizică, m-a apăsat multă vreme tristețea că, dintr-o persoana activă și independentă, de multe ori a trebuit să mă mut într-un balon de sticlă, departe de tot ce știam, doream, visam să fac, să am răbdare și să tac, să stau, să nu simt că trăiesc și să nu mă pot bucura de viață cum simt.

Din fericire, am înfrânt de multe ori și durerea și tristețea și neputința și așteptarea, iar azi încerc zi de zi, cât pot de mult în ciuda momentelor în care nu sunt și nu mă simt eu (fizic) să fiu o persoană normală, funcțională, să mă bucur mai mult, mai frumos, mai adevărat, mai cum îmi place de tot ce-i mai bun în viața mea, de toate planurile, visele, oamenii mișto, chiar dacă sunt încă limite pe care nu am voie să le depășesc și uneori mi-e greu să mă supun regulilor exigente de grijă și protecție.

Die Hard 7

Viena, octombrie 2009, Clinica AKH

“La plecarea spre Viena, am privit operația aia, a 7-a, ca pe un drum inițiatic, ca pe un dar, să-i spunem, ca pe o experiență de viață de care nu orice om bolnav de la noi din țară are șansa să se “bucure”. Aveam imaginea și experiența spitalelor de aici, simțisem pe pielea mea condițiile mizere în care sunt operați oamenii, în care se trezesc la reanimare și în care trebuie să se recupereze. Când am ajuns acolo, deși singură, nu aveam emoții. Eram la a 7-a operație, aveam experiență, eram pe mâini bune, că doar mă opera neurochirurgul de excepție care îl operase pe președintele Băsescu. Deci încă un privilegiu 🙂 M-am cazat la clinică și m-am minunat mai ceva ca un copil de tot ce mi se întâmpla. Totul era impresionant pentru mine, de la actele de internare, la rezerva cu baie care era numai a mea, de la meniul bio personalizat pe care mi-l pregatiseră cei de acolo, la toate analizele și toată pregătirea pentru operație, de la calmul și blândețea oamenilor la… spitalul care arăta ca un mall. Da. Nu mi-a venit să cred. Restaurante, cafenele, frizerii, solar, salon de înfrumusețare, florărie, magazine, chioșcuri de ziare și suveniruri, băncuțe și copăcei chiar în interiorul clinicii, scări rulante și parcare supraetajată care arăta ca în filme. Numai cinema nu cred că aveau, în rest, arăta ca un mall mai mic. Iar eu, care nu supor mall-urile, mă simțeam de data asta privilegiată să fiu acolo, la AKH în Viena.

23 octombrie 2009. Operația a decurs fără probleme. Am râs și am glumit cu doctorii pe masa de operație, eram relaxată căci oricum era o intervenție ușoară față de celelalte 6. Roiau o grămadă de doctori și asistente în jurul meu, toți cu zâmbetul pe buze, fiecare mă întreba câte ceva și își lua notițe, eu mai spuneam o glumă, ei se mai minunau că am 30 de ani și am supraviețuit atâtor operații și se amuzau spunând că la urmatoarea operație nu va mai fie nevoie de anestezie la experiența mea și o vor face live :). Singura mea problemă era cât mă țin după operație acolo, la Reanimare (deh, mie îmi era mintea la telefoanele mobile închise în geantă și pe care abia așteptam să pun mâna ca să vorbesc acasă). Am stat mai puțin decât mă așteptam și decât mă amenințaseră doctorii și, după o oră, cât a durat operația, și încă 20 de minute de… ”trezire”, eram înapoi în salonul meu. Proasptată și cu poftă de mâncare. Mâncare BIO, normal. Nici urmă de tremurat sau greață ca dupa operațiile anterioare. Cred că devenisem imună la anestezie. În seara aia am dat chiar o tură prin… mall (adică spital). Singură. Pe picioarele mele. Eram vie, mă simțeam bine și plină de viață. M-am dus chiar și la supermarket acolo, să iau niste bomboane pentru fetele de la birou, mi-am luat ceva bun și mie (meritam, că fusesem cuminte și nu plânsesem) și m-am întors în salon ca să mă dau pe net (da, aveam wi-fi) și să văd știrile de acasă. Nici nu simțeam că aș fi fost operată în dimineața aia. Dar a doua zi m-am trezit într-un coșmar. Au urmat 3 zile de chin. 3 zile de durere în care plângeam, mă zvârcoleam și simțeam că mă duc. 3 zile în care doctorii nu înțelegeau de ce am dureri atât de mari și îmi era atât de rău, de ce nu puteam sta în picioare și am temperatură. 3 zile în care mi-au făcut zeci de analize, radiografii și tomografii și cred că eram atât de iradiată, încât, dacă mă concentram un pic mai tare, produceam o până de curent în București când clipeam.

A fost rău. Din toate zilele grele și urâte din viața mea, alea au prins podiumul. Cu atât mai greu de suportat, cu cât eram singură acolo în momentele alea de neputință în care nu puteam vorbi în orice clipă cu persoanele dragi mie ca să-mi aline durerea, dorul, singurătatea. Nu era mama lângă mine să mă țină de mână. Nu era vară-mea să facă o glumă și să mă încurajeze cum știe ea: “Hai, mă, vere, te face pe tine o operație?” Nu erau persoanele speciale din viața mea care să-mi zâmbească și să-mi șteargă lacrimile de pe obraz sau să-mi spună că o să fie bine și că o să treacă. Au fost clipe în care nu credeam că mă mai întorc acasă bine și încercam să trag de mine, încă puțin și încă puțin. 3 zile care mi s-au părut 3 vieți și în care m-am gândit printre suspinele de durere și soaptele aiurea, la viața mea din ultimii ani, cu bune și rele, cu durere și iubire, cu interdicții și oameni dragi, cu medicamente și bucurii mărunte, cu vise și lacrimi de fericire, cu cearcăne și speranțe.

Mă duceau cu patul în sala de radiografii, căci nu puteam sta în picioare, dar nu mi se mai părea un privilegiu. Nici atenția doctorilor, nici toate analizele și dotările spitalului. Aș fi vrut să mă duc țanțosă, zâmbind copilăros și încrezător ca înainte de operație, dar nu eram în stare nici să mă duc la baia mea din salonul meu cu canapea, birou, televizor, dulap și pat cu o mulțime de butoane, alarme, lumini, fire și internet. Spre surprinderea mea și a doctorilor, toate analizele ieșeau bine și singura concluzie plauzibilă a medicilor austrieci a fost în cele din urmă că organismul meu a reacționat urât la acea operație și a avut tendințe de respingere a valvei pe care mi-au instalat-o la cap, la capătul de sus a shuntului, manifestându-se astfel sub forma unei forme severe de migrenă acută, de 72 de ore. Au fost 3 zile în care durerea mea nu a cedat deloc, în ciuda tuturor medicamentelor, calmantelor, înjectiilor, perfuziilor, 3 zile în care numai eu știu de câte ori mi-am luat rămas bun de la cei dragi, fie în gând, fie în scris, fie printre cuvintele spuse pe fugă în puținul timp în care vorbeam la telefon. 3 zile in care tot ce îmi spuneam mie șoptit, printre gemete și lacrimi de durere, era că mai am un singur dor: să văd chipul celor dragi, să simt acea mângâiere blândă care-mi ia durerea, să spun cuiva “Mulțumesc!”

Au fost 3 zile în care mi-am făcut o grămadă de promisiuni (pe unele, recunosc, le-am încălcat puțin mai apoi) și în care m-am mai rătăcit de speranță sau m-am mai apropiat de mine, în care am murit și am înviat așa cum am făcut de multe ori din 2005 încoace, de când creierul meu nu mai este ce-a fost, dar nici eu nu mai sunt cum eram.

Acum mă amuz de felul în care mi-am făcut revenirea pe facebook, atunci când am fost în stare să judec:

Da’ pe facebook, oare cine poa’ să fie? / Da, este chiar ea, Teo cea dilie / Hai, spuneţi ceva, că mă plictisesc / rănile mă dor, dar eu tot zâmbesc / Stai să prind putere şi vorbim mai bine / Că doar nu scăpaţi aşa uşor de mine / Pentru aceia care credeau c-am plecat / în vacanţă, frate, aveţi ceva la cap / Cum să-mi fac concediul prin spitale iară? / Prefer alte locuri, unde să nu doară” 🙂

(editată pe 8 iunie 2012, adaptată pe 17 mai 2015)

Jurnal de bord

PS: Au trecut mai bine de 5 ani de atunci, de când am “experimentat” un sistem medical ca în filme, de când am agonizat pierdută și singură printre străini și am crezut, pentru prima oară în tot Die Hard-ul meu, că nu mai pot. Nu știu când au trecut anii ăștia, nu mai știu tot ce am făcut între timp, dacă m-am călit sau m-am muiat de atunci, nu știu dacă am învățat tot ce trebuia să învăț din lecția de viață predată la Viena în octombrie 2009 cînd am turnat Die Hard 7. Și nici nu știu dacă vor mai urma și alte episoade (operații) sau dacă m-am maturizat, am îmbătrânit ori am “adunat” mai multă înțelepciune de atunci. 

Dar știu că SUNT. Știu că trăiesc.
Știu că mă simt și știu că mă bucur de viața mea, așa cum mi-o desenez eu și cum mi-o fotografiez în mintea mea în fiecare zi. Știu că pot, că vreau și că singurul TREBUIE din viața mea e cel pe care mi-l spun eu mie, mai ales atunci când simt că se rupe filmul înainte să văd și să mă bucur de punctul culminant al vieții mele.
Știu că, indiferent de durerile pe care le am, de nopțile nedormite uneori, de “lipelile” mele de pereți sau “îmbrățișări” cu podeaua, înjurături printre dinți, lacrimi ascunse de toți ceilalți din jur, medicamente și găuri în vene, dezamăgiri sau lovituri pe la spate din partea unor oameni de la care mă așteptam cândva să mă ridice, nu să mă trântească, indiferent de nervii mei pe mine pentru că sunt obosită sau nu îmi ajunge timpul să fac tot ce vreau, ce simt, ce nu am făcut în ultimii ani, mă simt tot un copil alintat, rebel, dus cu capul (dăh, nu m-or fi operat aștia degeaba de atâtea ori), îndrăgostit de viață și, în același timp, inadaptat în lumea asta, visător și naiv, încăpățânat, neascultător și dependent de entuziasm.
Și mai știu că, dincolo de rimel, fond de ten, bascheti sau bocanci de rocker, tricouri lălâi, pantaloni de piele sau haine negre, trăiește un EU pregătit mereu pentru orice și oricâte Die Hard-uri ar urma. Pentru că singura “boală” cu adevărat incurabilă pe care o accept este ambiția încăpățânato-obsesivă.

Cât despre lecția de viață pe care mi-am primit-o la Viena și despre care am scris la câteva zile după operație, o voi posta în episodul urmator 🙂 Va urma!