“I’ve been to Take That, then I got fat, so I’ve been to rehab, then I got fat. Then… I’ve been to rehab again and got fat again. And then I got thin and then I wrote Angels and became international!”
Robbie’s Angles
Despre concertul Robbie Williams la București s-a scris și se va mai scrie mult. Despre organizare și show, despre coada la apă și la bere și entuziasmul celor care abia așteptau un show cum au văzut ei pe afară sau pe youtube, despre căldura îndurată de peste 60.000 de oameni și despre cum mulți români s-au trezit fani Robbie peste noapte, despre îngrămădeala de la intrare și despre miile de sefie-uri și poze facute cu blitz-ul tocmai de pe peluza din fața Casei Poporului, despre cei care au dat milioane bune pentru un bilet ca să bifeze evenimentul anului și despre felul în care cei care l-au adus pe RW în România și-au luat la final nota 1 la capitolul organizare.
Însă mai sunt unii care au rămas după concertul ăsta și cu altceva în afară de “vrem banii înapoi pentru umilința trăită la coadă” sau “publicul din România nu are încă educația necesară pentru concerte atât de mari”. Mai există și oameni care au fost acolo și, în ciuda căldurii insuportabile, a setei și a îmbrâncelilor, a oboselii și a durerii crunte de cap s-au simțit foarte bine, au cântat și au dansat, au râs și s-au bucutat ca niște copii și oameni mari deopotrivă de o seară specială.
Unii care încă mai păstrează pe ușa camerei lor din casa natală (de unde au plecat de vreo 17 ani buni) amintiri din copilărie cu Take That, smulse din revistele Bravo cumpărate cu banii din alocație. Unii care s-au pregătit, mai mult ca fotograf decât ca un fan, pentru ceea ce s-a vrut a fi concertul anului, studiind cu entuziasm și seriozitate sute de fotografii de la ultimele show-uri marca RW din alte țări, așteptând cu nerăbdare acreditarea foto și antrenându-se câteva luni bune pentru o experiență specială în photo pit. Unii care nu se gândeau la acest concert ca la un eveniment social sau ca la revederea unui idol (trebuie să recunosc faptul că preferatul meu din Take That era și este Gary Barlow, și acum douăzeci și ceva de ani, când m-am dus la frizer să-mi tai pletele rebele și să mă tund ca el, și acum când l-am ratat la mustață în ultima mea evadare la Londra). Însă uneori, în viață, socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg și vorba aia că “nu-i pentru cine se pregătește, e pentru cine se nimerește” te lovește… când și cum nu te aștepți.
Așa se face că vineri după amiază, când trecusem în sfârșit peste dezamăgirea și supărarea că nu am primit acreditare foto la concert și nu voi fi în photo pit (pentru că, cică, doar partenerii media au acest privilegiu și nu vreau să intru ân polemică acum și să dezvolt un subiect care doare) și când uitasem ce zi e și de ce clocotește și mai mult ca de obicei orașul ăsta, am aflat că zânele nu există doar în povești, ci și în viața reală. Și sunt printre noi. Atât de aproape de noi. Cum altfel să explic faptul că, în timp ce eram băgată cu totul în fotografii și în playlist-ul Beth Hart cu care mă pregăteam pentru un alt concert, am aflat că pe seară am întâlnire cu Robbie Williams.
My Bohemian Rhapsody
M-a luat total pe nepregătite vestea. Ce? Unde? Când? Cum? De ce? Până să-mi răspund la întrebările astea, m-am trezit în mijlocul unor prieteni, vechi și noi, care m-au făcut să mă simt… Supreme într-o Bohemian Rhapsody. Și tocmai de aceea, nu atât faptul că m-am numărat printre cei care au fost la concert m-a bucurat atât de tare și nu atât piesele lui Robbie m-au emoționat atât, cât faptul că Diana și Claudia s-au gândit la mine și, cu contribuția lui Mari, m-au facut încă o dată să mă simt specială și bogată în prieteni mișto. Prieteni care, pentru mine, vineri seară au fost Robbie’s Angels, alături de care am cântat, am râs, am dansat și am trăit un show plin de energie și emoție în calitate de “civil” cu mâinile în aer și fără rucsacul meu foto de vreo 10 kile în spate, zâmbind cu gura până la urechi și încercând să nu mă oftic prea tare pentru că lumina era așa de bună cum orice fotograf își dorește la un concert, iar eu nu sunt în photo pit să profit de ea. (Bine, ulterior am aflat că nici măcar nu a existat un loc special în fața scenei pentru fotografi, iar cei care au avut acreditare să tragă la Robbie s-au chinuit destul de mult să-și facă treaba de la mama naibii și să prindă grimasele, tatuajele, ochii și chiloții lui Robbie).
Nu o să fac aici vreo recenzie a concertului (vorba aia, până și cei care nu au fost acolo au început să-și des cu părerea pentru că, la cât s-a scris despre asta, cei de acasă au avut parte practic de un adevărat Live Text). Deci nu o să scriu despre setlist sau cât de tare m-au tulburat duetul lui Robbie cu tatăl lui ori momentul dedicat lui Freddie Mercury, nu o să reproduc replicile amuzante cu care simpaticul i-a cucerit până și pe tipii târâți la concert de domnișoarele lor înfierbântate, nu o să vorbesc despre ura pe care au simțit-o probabil mai toate tipele atunci când Lumi a fost aleasă din public și s-a trezit pe scenă în “pat” cu Robbie și nici nu o să povestesc cum în clocotul concertului, la propriu și la figurat, am fost tentați să furăm berea fetelor din fața noastră.
Însă dacă ar fi să aleg un moment al meu și numai al meu, un moment care mi-a “gâdilat” cel mai tare nostalgia aia de adolescentă și m-a făcut să zâmbesc cu lacrimi în ochi, acela ar fi refrenul pe care l-a fredonat Robbie din melodia Take That “Back for Good” care mi-a amintit de ziua mea de naștere din clasa a 9-a când frate-meu mi-a dedicat cântecul ăsta în pauza mare la stația de amplificare a liceului. Acela a fost momentul meu priceless…
În rest, dincolo de adrenalina concertului și de bucuria că eram acolo cu și datorită unor oameni mișto, dincolo de cele două ore de libertate, emoții, bâțâială, zâmbete și mulțumire, pentru mine concertul Robbie Williams a fost mai mult decat (încă) un concert de pe listă și mai mult decât o altă pagină din jurnalul meu de photo pit. A fost seara mea din Robbie’s Angels 🙂
Sorry, the comment form is closed at this time.