Jurnal de photo pit, 4 | Beth Hart

21 iulie 2015. Într-o zi fierbinte și apăsătoare de vară, în care liniștea mea a fost spartă de un brutal scârțâit de roți când eram pe trecerea de pietoni, iar eu am fost la câțiva centimetri și o gură de aer de gaura neagră, am muțit pentru cele trei ceasuri rele.

În ziua aceea, Beth Hart a fost singura care a reușit să mă trezească din șocul ăla cu vocea ei gravă și melancolică, sfâșietoare și sexy, puternică și sensibilă, trezindu-mă într-o reverie de viață în care am simțit, cât timp a cântat, cum mă topesc și îngheț în același timp cu privirea în gol, inima nebună și mintea blank.

Beth Hart – seara de hipnoză

Unii i-au spus uragan, alții au numit-o “ cântăreață albă cu voce de negresă”, cei mai mulți cred că e este un mix perfect de soul, blues și rock’n roll. Eu am simțit pe pielea mea, pe inima mea și pe cele mai sensibile părți ale creierului meu cum Beth Hart poate să te hipnotizeze, să te descompună și să te ducă departe de nu mai știi de tine.

Beth Hart dă cu tine de pământ. Da. Te trântește de nu te vezi cu fiecare fibră din glasul ei cutremurător de adânc ce te face captiv într-o clipă care se dilată în mai bine de două ore de concert și nu ai cum să nu te întrebi dacă nu cumva Aretha Franklin, Etta James și Janis Joplin și-au dat întâlnire în vocea aceea care trece atât de ușor de la agonie la extaz și s-au reîncarcant toate la un loc într-o ființă pe cât de senzuală și gravă, pe atât de puternică și plină de entuziasm. Căci asta emană Beth în fiecare piesă pe care o cântă cu atâta patos, cu atâta talent, cu atâta viață, cu atâta suflet.

Beth Hart te răscolește. Te răscolește până în cele mai adânci cotloane ale sufletului tău și te întroarce pe toate părțile când printre cuvintele melodiilor pe care le cântă te trimite în povestea ta de dragoste, cu lacrimi sau pasiuni mistuitoare, ori în poveștile ei de viață, cu demoni și îngeri.

Și râzi și plângi și trăiești și mori în același timp când o asculți pe Beth, așa cum și ea, la rândul ei, face asta în fiecare din piesele ei, fie că e vorba de “Can’t Let Go” sau “I’ll Take Care Of You”, “Better Man” sau “Mechanical Heart”, “Sister Heroine” sau “Sinners Prayer”.

Beth Hart Beth Hart te zboară într-un univers paralel, îți taie respirația cu vocea ei unică și te face să simți mai tare ca oricând că uneori suferi doar ca să știi că trăiești. Și uite așa se face că tot concertul ei se transformă într-o hipnoză atemporală în care te pierzi și te regăsești pe acordurile pianului ei, pe solo-urile de chitară sau în strigătul ei de eliberare.

Pentru că atunci când o asculți pe Beth Hart nu simți când trece timpul, dar simți în ceea ce tu crezi că e o secundă, un minut sau o oră cum te eliberezi de tensiunea, melancolia sau amarul care te zgîrie în suflet când auzi o melodie care îți amintește de el, de ea, de tine, de voi, de noi…

Beth Hart – un cocktail de voci

Am spus mereu că uneori trebuie să mori puțin ca să simți că trăiești. Iar Beth Hart a simțit asta pe pielea ei mulți ani și acum îi face pe toți să simtă asta. Când am auzit-o cântând live pe Beth Hart, în stilul ei pătimaș dus la extrem, primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost de fapt un fior care mi-a alergat din creier până în tălpi. Și apoi mi-am spus, stând în genunchi în fața scenei în timp ce o fotografiam… “Mamă, ce voce! Mamă, cum poate să te zbuciume muzica asta! Mamă, cum poate să cânte fata asta…” Fată care e de fapt un amestec de copilă emotivă și femeie încercată de viață, un amestec de tânără îndrăgostită și femeie învingătoare.

Apoi, după ce am lăsat camera foto din mână și m-am abandonat concertului pe un scaun în sală, ca un spectator și fan oarecare, am simțit cum Beth m-a luat și m-a dus în viața ei ca un rolleroaster, fie că povestea de copilăria ei în „Ugliest House”, fie că suspina încă după fuga tatălui ei de acasă, îndrăgostit de altă femeie (care a inspirat-o să scrie piesa „Tell Her You Belong to Me”), fie că își cântă în “Better Man” dragostea pentru soțul ei, Scott, care a smuls-o din infernul drogurilor și a salvat-o de la autodistrugere.

Ca un cocktail de voci și o tornadă de trăiri, Beth mi-a cutremurat inima și mi-a condamnat-o să bată în ritmul nebun „Bang Bang Boom Boom” pentru ca apoi să aștearnă liniștea în mine când și-a cântat ruga, alături de trupa ei de senzație, ca și cum viata ei și a noastră ar fi stat în sensibilitatea cu care o imploră pe „St. Teresa”.

Și uite așa, de la primul cântec, “Mama”, până la “Whole Lotta Love”, seara de 21 iulie 2015 a fost pentru mine mai mult decât un CONCERT. A fost o rugăciune. A fost o odă adusă vieții. A fost un strigăt de iubire. A fost o seara de poezie blues-rock. A fost doar ea și vocea ei și pianul. Și eu.

Beth Hart – în spatele scenei

Sursa foto: Fotograful tau

La prima vedere nu ai impresia că ar fi de o frumusețe ieșită din comun sau atrăgătoare ca manechinele de pe copertă . Însă te fură din prima clipă în care îi vezi chipul luminous și ochii sclipind de viață și te face sclavul ei din prima clipă în care îți vorbește cu căldură.

A trecut pe lângă mine, modestă și cu capul plecat, zâmbind timid și ascunzându-și emoția. Nu am recunoscut-o din prima. O așteptam la ușa cabinei ei să o văd înainte de concert mai aproape decât urma să o văd din photo pit. Nu știam ce să-i spun, mai ales că, după ce episodul tulburător dinainte de concert, creierul meu părea că a uitat toate cuvintele.

Când i-am întâlnit privirea și mi-a întins mâna m-am blocat. “Cum am ajuns aici?” m-am întrebat în gând în timp ce ea îmi zâmbea ca un copil fericit. Iar atunci când am făcut cunoștință cu ea, m-a întrebat ce fac, mi-a spus că va fi un show frumos, iar eu abia reușeam să articulez cuvintele în timp ce îmi dădea autograf am intrat în starea aceea de transă care avea să țină tot concertul. Un concert în care Beth Hart a adunat toate trăirile mele de o viață încât m-am temut la final, când ascultam “I’d Rather Go Blind”, că nu o să-mi reziste creierul la atâta emoție.

Și am rămas în transă mult timp după ultimul refren, iar scârțâitul acela de roți care m-a băgat în boală înainte de concert a fost șters de tot și pentru totdeauna de vocea ei cumplit de tulburătoare, încât, la final, nu mai auzeam apaluzele și nici nu mai vedeam luminile de pe scenă sau oamenii din jurul meu. Eram doar eu cu vocea ei care îmi mângaia auzul în cele mai vibrante și îmi controla fiecare respirație. Iar felul în care părea să-și dea viața pentru fiecare cuvânt pe care îl cântă m-a trezit la realitate cu tot ce are realitatea asta mai tulburător, cu lacrimi de emoție și gol în stomac, cu frisoane și bucurie, cu melancolie și iubire rătăcită, cu vise împlinite și amintiri din copilărie, cu viață și entuziasm.

Pentru că Beth Hart îți lasă impresia că îți cântă ție, că îți știe viața, coșmarurile și dorințele, nopțile de durere și zilele de iubire, of-ul și fericirea pe care ai vrea (sau nu) să le strigi lumii întregi. 🙂

PS: mai multe impresii și fotografii de la concert, găsiți AICI!