Și Supereroii au eroii lor

Fiecare poveste are povestea ei. Așa cum fiecare zâmbet și fiecare privire, fiecare clipă și fiecare lacrimă are propria poveste.

Au trecut 4 zile de la Swimathon. 4 zile în care am încercat să îmi dau seama ce simt, să găsesc starea și cuvintele cele mai potrivite pentru a descrie ce am simțit în clipa în care am intrat în bazin și am început să înot ca o nebună. Da. Ca o persoană care ar fi înotat pentru o viață. Nu știu cum e să înoți pentru viața ta, știu doar cum e să lupți pentru viața din fiecare clipă pe care o trăiești. Și mai știu cum e să simți că înoți pentru viața altuia. Pentru viața unui zâmbet. Pentru viața unei bucurii. Pentru viața unei dorințe de copil. Pentru Alin.

Nicio o zi nu e doar o altă zi

Povestea zilei de 4 iulie, ziua în care trebuia să dau tot ce-i mai bun din mine, a început cu o zi înainte. A început vineri dimineață. Și a început cu multe emoții și cu…o nouă viață. Nu a mea. La Materninatea Regina Maria, jobul și pasiunea mea pentru fotografie și-au dat întâlnire să se joace în sala de nașteri. Aș fi zis că după atâtea operații pe creier, perfuzii, injecții, dureri, puncții în coloană, multe zile și nopți în spital am devenit imună la astfel de “spectacole” live. Ei bine, nu. Nici nu bănuiam vineri dimineață, când abia mă țineam pe picioare de durere și eram deja prea emoționată și stresată pentru cursa de sâmbătă, că se poate și mai mult.

Ceea ce trebuia să fie o ședință foto obișnuită cu un medic neonatalog avea să se transforme într-una din cele mai tulburătoare zile din viața mea. Nu știu ce simt mamele pe masa de operații când le este scos copilul din pântece, însă știu că eu am fost la un pas să cad din picioare asemeni tăticilor care sunt ei tari să asiste la naștere și apoi se lipsesc de podea. Nu, nu e un clișeu, în momentul în care vezi cum iese un cap vinețiu cu două mânuțe și două piciorușe și imediat auzi un plânset, ți se taie. Ți de taie picioarele, ți se taie respirația, ți se taie pofta de mâncare, ți se taie lumina și ți se taie auzul.

“Ora nașterii 12.00”, a fost semnalul care m-a readus înapoi în simțiri și norocul meu a fost că trebuia să fac fotografii și astfel m-am ascuns în spatele camerei, urmârind totul pe “vizor”, de parcă așa impactul era mai mic.

Când am plecat de la Maternitate, începusem să simt cum un ulcer își face loc în stomacul meu. Și toată ziua nu s-a mai putut înțelege nimeni cu mine. Nici măcar eu, care trebuia să ajung la bazin pentru un ultim antrenament înainte de Swimathon. Am ajuns la concert, nu la bazin, pentru că doar așa aș fi putut să mă eliberez de energia, emoții, stresul și nestarea aia care mă făceau să par pe “cocaină”, cum au glumit unii. “Scoateți-o pe Teo din priză”, a glumit lumea la concert când eu vorbeam continuu și mă agitam și nu îmi găseam locul și liniștea și aș fi fost în stare să înot atunci, pe loc, căci nici eu și nici toată adrenalina care mă luase de cap nu mai aveam stare până a doua zi.

Când viața unui zâmbet de copil depinde (și) de tine

Sursă foro: Make-A-Wish Romania

După 5 ore de somn și un drum pe jos de vreo juma’ de oră de acasă până la Dinamo, când am ajuns la bazin am rămas fără aer. Nu de oboseală sau din cauza dureri de cap, ci de emoție. Atât de multă lume, copii si oameni mari, toți un zâmbet și toți cu inima deschisă și nerăbdarea de a lua startul în cursa vieții. Așa am numit eu întrecerea, o întrecere cu noi înșine. Și la fel îmi numesc fiecare proiect în care mă implic, fie că e o ședință foto, un Swimathon, o carte la care lucrez, un concert rock sau o călătorie. Toate sunt momentul vieții. Pentru că în toate mă implic sută la sută și în fiecare din acest moment există viață, pun viață, scot viață.

Totul în jurul meu era blurat și în surdină pentru că mă băgasem în lumea mea. Și, ca să mă relaxez și să mă conectez la ce aveam să fac, am luat camera foto și am început să fac fotografii. Era momentul meu cu mine, momentul de descătușare și, totdată, încărcare cu energie și liniște, ambiție și putere. Când i-am cunoscut pe cei din echipa magică, Make-A-Wish Romania, și am pus la cale strategia de înot, m-am trezit. Nu am mai simțit nici durerea de cap, nici oboseala după o noapte de nesomn, nici tracul, nici teama că nu voi putea să-mi îndeplinesc obiectivul. Și cum să nu zâmbești ca un copil și să nu motivezi când faci parte dintr-o echipă atât de veselă care lasă deoparte pentru câteva oretoată lumea aia nebună de oameni mari pentru a face un copil să zâmbească?! Am râs, am glumit, m-am liniștit și m-am molipsit de la Octav, Virgil, Tudor și Cosmin cu o explozie de stare de bine și o putere care mă făcea să mă simt din nou copilul de acum 25 de ani care lua startul în cursa vieții lui de atunci.

Alin, eroul poveștii de la Swimathon

Sursă foto: Swimathon București 2015

Era o joacă și, în același timp, o misiune atât de importantă pentru noi pentru că fiecare simțeam cum de entuziasmul nostru, de bazinele noastre, de respirația noastră, de echipa noastră depinde bucuria unui copil bolnav. Și asta a fost motivația care mi-a dat motorașe la mâini și la picioare când eram cu capul sub apă și priveam înainte, urmând linia de pe fundul bazinului până la capăt și înapoi. Și atunci când am simțit că mâinile și picioarele se îngreunează de la turația cu care dădeam din ele, un singur gând mai era limpede în capul meu: azi noi suntem eroii lui Alin și noi putem să-l ajutăm să-și împlinească dorința de a fi la rândul lui, într-o zi, eroul altor copii”. Așa se face că, deși sunt și am fost mereu înotător de rezistență și probe lungi, sâmbătă, la ultimul meu bazin, mi-am depășit recordul personal la 50m liber și, culmea, tocmai la finalul cursei, când credeam că nu mai pot. Și sentimentul ăla, că a fost ca pe vremuri, la antrenamente, când profu’ ne spunea “ultima și cea mai tare”, e de nedescris și de neprețuit. Cum de neprețuit a fost și zâmbetul lui Alin, în poza postată pe facebook, la finalul cursei, prin care ne mulțumea pentru tot ce am făcut pentru el.

Sursă foto: Make A Wish Romania

Nu mai știu nimic din ce a urmat după Swimathon, nu mai știu ce am spus în scurtele interviuri de după, nu mai știu dacă am sunat-o pe mama sau ce am vorbit cu ceilalți după festivitatea de premiere. Nu ltiu dacă am făcut ceva impresionant sau dacă sunt mândră de mine, nu știu ce au simțit părinții mei când au văzut știrea la televizor. Nu știu cum s-a văzut de pe margine sau ce se citea pe fața mea. Dar știu că aveam putere să o iau în clipa aia de la capăt în clipa aia, să sar din nou în apă și să înot. Și mai știu că a fost și va rămâne una din cele mai intense experiențe din viața mea, o experiență care m-a consumat emoțional în toată perioada de pregătire dinaintea Swimathonului, dare care, în schimb, m-a încărcat înzecit cu putere, energie, speranță, zâmbet și adrenalină cât să îmi ajungă până la urmatorul swiamthon.

Drumul spre casă l-am făcut tot singură și tot pe jos. Prin ploaie. O ploaie torențială care m-a descătușat de tensiunea și încărcătura aia emoțională. Mă simțeam atât de ușoară și totuși atât de plină de satisfacție, de bucurie, de căldură. Dincolo de fericirea de copil că mi-am revăzut idolii de acum 25 de ani, dar și fericirea că echipa noastră și-a depășit cu 19 bazine obiectivul propus, dincolo de fericirea de om mare că am prieteni frumoși care au donat și au fost alături de mine în acțiunea asta, dar și fericirea că mi-am câștigat proprii eroi, colegii mei de echipă, momentul acela pe care l-am avut eu cu mine, mergând, zâmbind, dansând și cântând prin ploaie, mă urmărește și acum și îmi dă purere să trag de mine atunci când simt că se rupe filmul, îmi dă energie să fiu, să vreau, să visez și să simt că merită zi de zi, clipă de clipă, să pot pentru ceilalți care nu pot. Căci așa se scriu poveștile din spatele poveștilor care rămân după noi…

PS: A treia ediție de Swimathon București a avut loc la Bazinul Tolea Grințescu, Dinamo, pe 4 iulie, de la pta 9.00 la 14.00. Peste 230 de înotători, peste 1000 de donatori, peste 1000 de spectatori, 5 ore de înot, peste 170.000 lei strânși. Încă mai puteți dona pentru dorința lui Alin, aici! Vă muțumim!

Și dacă vreți să vedeți prin ochii mei Swimathonul de pe 4 iulie, aici găsiți fotografiile!