Episodul 8 – Yes, I can!

“I believe that everything happens for a reason. People change so that you can learn to let go, things go wrong so that you appreciate them when they’re right, you believe lies so you eventually learn to trust no one but yourself, and sometimes good things fall apart so better things can fall together.” (Marilyn Monroe)

Da, cred că nimic nu e întâmplător pe lumea asta și am mai spus-o. Și în urmă cu 3 ani, când am scris rândurile astea, și în urmă cu 6 ani, când am “turnat” Die Hard 6. Și pe vremea aia eram sigură că nimic nu e întâmplător, doar că atunci nu înțelegeam de ce. Pentru că, atunci când credeam, în sfârșit, că totul s-a rezolvat și 5 operații îmi ajung, au apărut iar durerile, senzația că mă strânge capul și că cineva îmi soarbe tot lichidul ăla de acolo și îmi seacă tot creierul. Nu întelegeam de ce nu se termină lupta aia zilnică cu migrenele, cu amețelile, cu stările de sfârșeală, cu întrebările fără răspuns și cu neputința de a sta în picioare, iar scurtul drum spre muncă și înapoi spre casă părea o autostradă lungă (nu una de pe la noi, că la noi autostrăzile sunt mai degrabă cărări). Zi după zi după zi încercam să-mi spun că e normal să mă doară, că o să-mi treacă și o să fiu bine, analizele nu aratau nimic schimbat în rău, însă durerea era cât se poate reală și cruntă, iar întrebarea rămânea mereu aceeași: de ce nu trece?

Die Hard 6 – “Un năsturel la burtică”

“Am stârnit zâmbete când am revenit în salonul de la Bagdasar în februarie 2009 ținând un cățeluș de pluș în brațe. Era mascota mea care m-a însoțit la fiecare operație, era camaradul meu cu care stăteam seara pe holurile pustii ale spitalului când nu mai aveam aer în salon. Oftam și mă alintam mai ceva ca un copil, bucurându-mă de zambetul cald pe care i-l stârneam doctorului când venea să mă vada. Din fericire, operația din februarie 2009 a fost una ușoară. Cea mai ușoară. A fost un Die Hard scurt și la obiect, fără cascadorii spectaculoase, fără chinuri și dintr-o singură dublă, ca să spun așa. Piece of cake, cum ar spune și Bruce Willis 🙂 .

Pentru că se scurgea prea mult lichid cefalorahidian prin shuntul meu, era necesară o valvă (care să echilibreze circuitul din capul meu), pe care doctorii mi-au pus-o la burtă, așa că, pe lângă toate celelalte operații, asta a fost chiar floare la ureche. Atât de ușor a fost, încât a doua zi am și plecat acasă. Nici mie nu mi-a venit să cred când a venit domnul doctor la mine în ziua următoare după operație și mi-a spus: “Ești liberă! Poți să-ți iei cățelușul și să plecați acasă!” Mai că îmi venea să țopăi, dar m-am abținut tocmai ca să nu se răzgândească (am lăsat bucuria pentru acasă, unde mă aștepta patul meu, mâncarea făcută de tata, liniștea și mirosul de vanilie).

Atunci am înțeles o replică pe care mi-o tot spunea mama când eram la școală: Repetitio mater studiorum est. Da. O lecție se repetă până se învață. Iar eu am învățat să respect mai mult durerea și bucuria celor din jur, am învățat că oricine poate să cadă sau să se ridice singur, am învățat că poți fi mai bun decât alții, dar asta nu înseamnă că trebuie să-i desfiintezi pe cei slabi. Am învățat că dincolo de un zâmbet frumos se poate ascunde un gând urât, dar și că dincolo de un zâmbet trist se poate ascunde un gând frumos, că pe lume sunt și oameni plini de bunătate, care să te ajute și să te iubească sincer și necondiționat, dar există și mai mulți oameni care, fie sunt mai puțin buni pentru că așa vor sau așa au fost crescuți, fie îi rănesc pe ceilalți din prostie, din frustrare ori din dorința de a brava, de a impresiona, de a fi superiori, de parcă prostia și răutatea sunt ceva cool, la modă.

Nu vreau să învăț pe nimeni cum să trăiască și, cu riscul de a se spune că sunt ipocrită, îmi pare rău să recunosc că, de multe ori, mă întristează atât de tare oamenii cu superficialitatea lor, cu dușmănia gratuită și răutatea prostească. Mă întristează atât de tare încât am ajuns să îi compătimesc pe cei care cred că au atât de multe, dar nu își dau seama câtă nemulțumire exprimă ființa lor. Da, sunt mai boemă de felul meu și nu înțeleg de multe ori de ce unii oameni sunt atât de meschini, răutăcioși fără motiv sau pur și simplu ignoranți față de cei din jurul lor. De aceea mă retrag de cele mai multe ori în lumea mea, o lume colorată și veselă, o lume plină de copilării și râsete molipsitoare. O lume în care sunt imună la glumele proaste, remarcile tăioase, nedreptățile sau părerile aiurea ale celor din jur și în care sunt fericită cu cei dragi mie. O lume în care ochii mei zâmbesc oamenilor care știu să vadă și să se bucure de zâmbetul meu, de mine, de tot ce sunt și ce am mai bun în mine. O lume în care o vorbă bună îmi face ziua mai frumoasă, un surâs mă facea să mă simt atât de norocoasă, o ținere de mână îmi dă putere, o îmbrățișare mă face să mă simt invincibilă și pregătită pentru oricâte Die Hard-uri. Toatea astea sunt poate lucruri mărunte și ieftine pentru alții și cunosc mulți oameni care ar lua în râs sau bătaie de joc aceste rânduri, însă pentru mine toate acestea sunt neprețuite și înseamnă fericire. O fericire despre care vorbeam cu scepticism la orele de folosofie din liceu, când, deși profesorii mă vedeau ca pe o fată delicată, erau șocați când susțineam sus și tare că nu există pe lumea asta fericire adevarată, că totul este o utopie, o noțiune, un concept sau doar un absolut spre care tindem noi, muritorii, și o vorbă prea mare pe care o folosim aiurea. Asta era atunci… demult. Acum știu că există fericire și o trăiesc 🙂

Dar a durat mult timp, până să mă trezesc într-o zi, după o operație pe creier. Asta era înainte, când nici sănătatea nu mi se părea a fi atât de importantă.  Înainte, când credeam că e mai bine să fii pragmatic și e mai important să faci pe durul cu cei din jur, ca să nu profite de slăbiciunea ta și să nu te ia lumea de prost. Înainte, când treceam prea ușor pe sub soare și mă feream de fulgii de zăpadă, când nu-mi păsa prea mult că timpul trece aiurea pe lângă mine, fără să-l simt, să-l trăiesc sau să mă bucur de el. Acum, după ce moartea mi-a dat câteva palme ca să mă trezească la viață, iar viața mi-a dat câteva lecții ca să mă aducă cu picioarele pe pîmânt, mă bucur să-mi descopăr viata, zi de zi, cu bucuria și curiozitatea de copil. Un copil fericit, ascuns într-un om mare care, în ciuda durerilor care îl bânuie și îl seacă aproape în fiecare zi, are entuziasmul, puterea, nebunia de a merge mai departe și încrederea de a spune “Yes, I can!”. (editată pe 1 iunie 2012, adaptată pe 8 mai 2015)

PS: și cum să nu cred că nimic nu e întâmplător, când realizez acum că azi, ziua de grație 11 mai, se împlinesc 10 ani de la ceea ce a fost Die Hard 2. Iar dacă sunt mai melancolică, mai tăcută sau mai… în mine și cu mine, e pentru că e unul din acele momente în care mă opresc să respir, să privesc cerul, să tac și să ascult ce simt. Și să mă întreb: tu știi ce-ai făcut în ultimii 10 ani?

Va urma!