Episodul 3 – Cum nu am mai fost wireless

Cei care ma cunosc (si care stiu povestea asta) spun ca sunt puternica si ca am resurse nebanuite de energie pozitiva pentru ca am trecut toate momentele alea grele, insa putina lume stie cum sunt atunci cand ma chinuie durerile alea urate de cap de care, da, nu am scapat de tot. Asta pentru ca atunci cand nu sunt deloc bine (adica momentele alea in care m-apuca nervii si pe mine de cat de neplacuta, incruntata si naspa sunt de cat imi bubuie capul), poate si pentru ca unora le-ar fi greu sa ma inteleaga, poate si dintr-o mandrie de-a mea, ma retrag in mine si nu-i las pe ceilalti sa ma vada, sa ma auda, sa ma stie, cum ma chinui, cum ma zvarcolesc de durere, cum injur de toti dracii, pornografiile si mizeriile pamantului, cum cred ca nu mai am putere sau imi tin capul intre maini si imi vine sa atentez la primul perete care-mi iese in cale in timp ce imi da o lacrima la gandul ca poate nu sunt atat de tare cum cred ceilalti. Dar adevaratul motiv pentru care ma retrag in lumea mea atunci cand nu sunt eu este ca sa nu ii chinui pe cei dragi mie, sa nu le provoc suferinta celor care ma iubesc, ma suporta si sunt alaturi de mine neconditionat, celor care stiu ca s-ar incarca involuntar cu energia mea negativa.

Iar atunci cand sunt asa si nu sunt eu, nu ma scoate nimeni din mine. Nu vorbesc cu nimeni, nu vreau sa ma vada nimeni asa apasat de durere, de demonii mei, de amorteala si oboseala. Cel mai greu e cand trebuie sa vorbesc cu cei care ma cunosc cel mai bine trebuie sa imi consum tot restul energiei mele pentru a juca un teatru impecabil ca sa nu se prinda ca sunt varza.

 DIE HARD 2

“Degeaba s-au laudat doctorii dupa prima operatie ca e totul bine si mi-am revenit foarte repede, lasandu-ma sa plec acasa dupa numai o saptamana. Degeaba mi-am facut iluzii ca, in ciuda durerilor si a starii de slabiciune, in scurt timp voi reveni la munca. Nici rugaciunile mamei, nici dorinta ori ambitia mea de ma pune cat mai repede pe picioare nu au dat roade. Simteam ca nu sunt bine, cerseam in continuare calmante zi si nopate, ma luptam sa demonstrez tuturor ca sunt pe drumul cel bun, dar stiam ca ceva nu e in regula in capul meu si nu mai aveam putere sa neg. Iar la o luna si nici 2 saptamani, parca cineva mi-a mai dat una peste ceafa (scuzati expresia, dar se potriveste): chistul se refacuse. Avea peste 5 cm, iar presiunea era iar mare in capul meu, facand compresie pe creier. Cu fiecare zi care trecea durerile deveneau tot mai insuportabile, iar eu simteam ca o iau pe carare, din nou, ca imi pierd orice speranta, rabdare si luciditate a mintii mele. Trebuia sa ma operez din nou. Atunci am clacat. Am pierdut contactul cu orice divinitate, nu am mai crezut in nimic si in nimeni, nu am inteles de ce mi se intampla mie toate astea, am fost revoltata, plina de ura. Nu stiu fata de ce sau fata de cine. Tot ce rula in mintea mea, ca o banda obosita, era gandul ca totul e o gluma proasta. Mult mai proasta ca prima (operatie).

De data asta stiam ce inseamna o astfel de operatie si nu atat teama ca as putea pati ceva in timpul operatiei sau dupa, cat oboseala si mania ca mi se intampla mie treaba asta, ma incercanau si ma incrancenau parca mai mult decat durerea care nu-mi dadea pace. Am tras aer in piept si pe 11 mai am pornit-o iar spre aceeasi sala de operatii de la Floreasca. Nu stiam ce sa simt, ce sa cred, ce sa vreau, ce sa astept. Mi-au pus un shunt spinal, adica un furtun in coloana care sa dreneze lichidul din chistul meu. Mda. Nu mai eram wi-fi, iar linistea creierului meu depindea de un furtun. Vestea buna era ca m-au lasat la operatie cu chilotii pe mine, vestea proasta era ca nu mi-au mai pus muzica clasica (si nici nu mi-au inregistrat pe cd sau caseta video operatia, la naiba, ca sa vad si eu in serile ploioase un film misto la tv cu floricele in brate). Si iar Terapie Intensiva, unde, din fericire, am avut vecini mai tacuti si mai vii, si iar punctii in coloana in fiecare zi, si iar un pat obosit si ingramadit in acelasi salon trist si prea aglomerat. Un sentiment de deja-vu tare aiurea. Nu aveam stare. Tipic pentru mine, m-am dat jos din pat si am inceput sa ma plimb pe holurile alea din prima clipa in care am scapat de la Terapie Intensiva. Doar ma pregateam de meci. Dinamo-Rapid, chiar acolo, aproape, in Stefan cel Mare. In seara cea mare (la 4 zile de la operatie) m-am strecurat printre asistente si m-am ascuns intr-un alt salon ca sa vad derby-ul mai bine, de la balcon (ca sa vezi ca am ceva in comun cu Cristi Borcea si Cornel Dinu, prietenii stiu de ce). Am iesit la geam sa aud galeria Rapidului care domina stadionul din Stefan cel Mare (asa simteam eu de acolo) si care imi alina ranile mai ceva ca orice perfuzie care imi gaurise venele (deh, sangele  visniu apa nu se face, si nici ser fiziologic). N-am rezistat mult acolo. Dinamo a deschis scorul, eu m-am enervat si am spus ceva “de bine” printre dinti, spre amuzamentul celorlalti pacienti (toti barbati, normal), care s-au ingramadit la randul lor pe balcon sa vada meciul. Doctorul curant m-a ochit si mi-a pus interdictie sa ma mai uit la meci. Le-a dat ordin asistentelor sa fie cu ochii pe mine si sa ma tina departe de salonul care dadea spre stadion caci emotiile puternice imi puteau face foarte rau si riscam sa fac o buba si mai mare in cap. “La naiba, in p*** ma-sii! Si eu acum ce fac? Doar nu o sa ratez meciul!”, mi-am zis injurand… ca pe stadion. Noroc cu telefonul mobil. Si uite asa a trebuit sa-l ascult la radio pe Ilie Dobre comentand Dinamo-Rapid, amintindu-mi de copilarie (cand ascultam Fotbal minunt cu minut, cocotata cu fundul pe masa din bucatarie in casa natala) si facand galerie dintr-un pat de spital, spre stupefactia doamnelor din salon care nu stiau ce sa creada. Mai ales cand injuram printre dinti la fiecare ratare sau cand am urlat si am sarit ca arsa din pat la finalul meciului, cand au egalat ai mei (s-a terminat 2-2). Doctorul curant venea din cand in cand sa ma verifice daca sunt cuminte in pat si nu la balcon, deasupra galeriei, eu ma prefaceam ca ascult muzica de linistit mintile, insa numai eu stiu (bine, si doamnele din salon) cum traiam meciul. Acum ma amuza si ma mir ca nu mi s-au desfacut firele de la operatie la ce tensiune era in capul meu de microbista 🙂

Insa din nou am scapat ieftin dupa operatie si, dupa doar cu o saptamana de stat in spital, am plecat acasa. Unde din nou am luat-o de la capat cu recuperarea. Mai grea totusi, din unele puncte de vedere, decat prima oara. Aveam momente in care uitam ce vreau sa fac sau sa zic la interval de numai cateva secunde, eram dezorientata, ma blocam in mijlocul cuvantului si creierul meu refuza sa mai primeasca sau sa mai transmita informatii, ma apuca tremuratul, durerea, panica, plansul din senin, fara motiv, nu dormeam, aveam cosmaruri si paream pierduta, ma uitam in gol si nu intelegeam ce vorbeste lumea cu mine. Totul parea un cosmar. Erau momente in care nu puteam face nimic singura, oboseam si cand mancam, ameteam si daca stateam cateva secunde in picioare, dar nici nu mai aveam rabdare sa stau neputincioasa in pat, fara sa fac nimic, altfel o “placere” pentru cineva obisnuit sa-si poarte singur de grija, sa locuiasca fara babysitter si sa aiba o viata activa si plina, cu inot si mers la sala, cu un job misto si agitat, cu iesit la meciuri, la o bere sau o tequila (O, tempora…).

Am stat in concediu medical aproape 8 luni pana am revenit la munca. 8 luni care mi s-au parut 8 ani, 8 luni in care am trecut de la o stare la alta, de la manie fata de destinul acela de neinteles, la impacarea cu mine, de la neputinta la ambitie si de la disperare si durere la rabdare si indarjire, 8 luni in care am invatat din nou sa traiesc, sa ma descurc si sa am grija de mine singura, sa ma recunosc, sa sper, sa visez, sa simt, sa indraznesc, sa zambesc. Au fost 8 luni in care m-am refugiat de cateva ori in Ardeal, la rudele tatalui meu, intr-o alta lume, intr-o oaza de liniste si bunatate, departe de lumea dezlantuita a Bucurestiului, de caldurile de aici, de televizor, agitatie, oameni nervosi si isterici. La 2 saptamani trebuia insa sa bat drumul pana la Spitalul Colentina, sa stau cu orele in picioare la coada, pentru a-mi prelungi concediul medical la o comisie speciala, alaturi de oameni mult mai in varsta decat mine, insa nu neaparat mai bolnavi ori mai intelepti.

(Acolo, in escapadele mele in Ardeal, printre fotografiile pe care le faceam inca pe film, mi-am regasit si cealalta muza si am reinceput sa scriu poezii, mai intai noaptea, in gand, mai apoi ziua, la camp, pe prispa, pe drumuri pietruite, pe malul apei sau in gradina.)

                                              De-as putea pastra

                                              Asta lacrimare –

                                              Poate ultima

                                              Ce atat ma doare

                                                                            Intr-un vers scarbit,

                                                                            Intr-un colt de buza

                                                                           Ce s-a vestejit

                                                                           Ca o trista muza,

                                                                                                     Ce-a pierdut durerea

                                                                                                     Intr-o rugaciune –

                                                                                                    Unde-i mangaierea

                                                                                                    Ce ma va apune

                                                                                                                                         Poate-n asta noapte,

                                                                                                                                         Poate maine-n zori?

                                                                                                                                        Lacrimile-s sparte,

                                                                                                                                       Eul meu, ma dori…

                                                                                                                                                     (14.08.05)

(me, myself and my camera)

Si uite asa am luat-o de la capat, iar apoi a fost din ce in ce mai usor, caci m-am impacat cu destinul meu si, mai tarziu, cu fiecare operatie care a urmat, am devenit mai increzatoare, mai puternica si mai sigura pe mine. Ca si cum nu ar fi fost vorba decat de o noua incercare, un alt test, o alta lectie sau experienta de viata.”

(editat pe 6 aprilie 2012, adaptat azi, 6 aprilie 2015)

VA URMA!