Episodul 7 – Fotografia unei vieti

Uneori, in ultimii ani, viata mea mi s-a parut ca e “Sonata Lunii”. Dar in ultimii 3 ani, de cele mai multe ori m-am simtit ca in “Carmina Burana”. Ca acum. Ascult in timp ce scriu randurile “O Fortuna…” si sufletul meu zambeste. Ochii mei zambesc. Mainile imi zambesc. Gandul imi zambeste. Tacerea mea zambeste. Toate zambesc si toate fug spre clipele cele mai dragi mie. Ma gandesc… e atat de usor sa ma faca cineva fericita. Imi trebuie atat de putin ca sa rad ca un copil, ca sa ma bucur cu toata fiinta mea de ziua de azi, oricat de innorat ar fi afara, oricat de tare m-ar durea capul si oricat de obosita as fi sau oricat de straina m-as simti in lumea din jur. Reteta fericirii mele e atat de simpla. Tot ce-mi trebuie este un pic de liniste (nu multa, ca ma plictisesc 🙂 ), o vorba frumoasa si o gluma buna cu un ras asa, de copil prost, sa fac o fotografie cand nu-mi convine ceva sau sa dau din plete la un concert cand imi vine sa vomit de durere. Toate la un loc si fiecare in parte ma fac fericita. Si daca nu le am azi, ma gandesc ca le-am avut ieri. Si daca nu le-am avut ieri, stiu ca le voi avea maine. E un puzzle simplu, pe care il stiu pe de rost, pe care il fac si il desfac zi de zi si de care nu ma plictisesc niciodata (cred ca e singurul lucru de care nu ma plictisesc niciodata). Si chiar daca, odata pus la cap, ma bucur de el doar o clipa si apoi se desface, clipa aia de fericire poate insemna o viata pentru mine. Viata unei zile intregi. Viata unei zile la sfarsitul careia privesc spre cer, oftand sau zambind, cu dor sau durere, cu bucurie sau nostalgie, si simt, din nou, ca am fost inca o data Sonata Lunii. Sau Carmina Burana, asa ca azi.

Making of

Povesteam in episodul 6 cum camera foto mi-a tinut de urat cat am fost in spital in timpul aventurilor mele din Die Hard 4 si Die Hard 5. Ei, bine, iata dovada. In episodul de astazi va prezint un scurt making of, realizat in spital, in toamna lui 2008.

Lectia de fotografie

(toamna lui 2008)

Azi, daca ar fi sa fac o comparatie intre viata mea dinainte si cea de acum, asa, ca in reclamele acelea la retete pentru slabit, inainte si dupa, nu ar trebui sa-mi pun prea mult imaginatia la incercare sau la lucru. Ar fi ca si cum as face o comparatie  intre doua fotografii facute in ere diferite, cu aparate diferite.

Prima, viata mea dinainte de operatii, era mai stearsa, cu multe detalii in plus si fara importanta, cu mult “zgomot” (prietenii fotografi stiu la ce ma refer), cu un contrast slab si umbre nedefinite, cu culori sterse si fara focus.

A doua fotografie, viata mea de acum, e facuta cu un Nikon D7000 pe care mi l-am dorit si de care ma bucur in prezent, e o fotografie cu culori clare si vii, cu un contrast ridicat, fara pixeli morti sau detalii inutile, o imagine clara si vie.

Da, sunt constienta ca eu, ca om, nu insemn doar ce mi s-a intamplat in ultimii 10 ani si nu doar povestea asta cu dureri si operatii ma reprezinta. E mult mai mult si mult mai frumos, din ce in ce mai frumos. Dar e adevarat ca are o greutate foarte mare partea aceasta a vietii mele, poate nu atat pentru altii cat pentru mine. Pentru ca sunt constienta ca, daca nu as fi trecut prin clipele astea grele si daca nu m-as fi chinuit si daca nu as fi fost pe marginea prapastiei de atatea ori, nu as fi gasit, cel putin nu atat de usor, calea pe care sa merg mai departe, nu as fi gasit inteleciunea de a ma bucura de viata oricat de grea ar fi ea, nu as fi stiut sa pretuiesc cu adevarat chiar si in clipele in care ma doare atat de tare (de-mi vine sa dau cu capul de pereti, dar e pacat de pereti, zic), nu as fi avut luciditatea sa vad altfel lucrurile, in culori mai vesele si intr-o lumina numai buna… pentru o fotografie.

Fotografia asta a vietii mele de acum, e o fotografie care vorbeste in culori si forme, in umbre si contraste. O fotografie simpla, dar nu simplista. O fotografie nu neaparat semnata de mine, dar a mea, in care, dincolo de eu, cea de azi, isi pot gasi loc si amintirile din copilarie si invataturile parintilor, momentele mai putin frumoase pe care le-am trait inainte si care si-au pus amprenta asupra mea, dar in care nu se mai regasesc clipe, oameni, intamplari fara importanta pe care creierul meu le-a sters dintr-un instinct parca de conservare si supravietuire, pentru a face loc atator clipe fericite pe care le traiesc acum din plin. O fotografie in care, dincolo de zambetul meu de om mare, mai vad copilul acela neastamparat care venea acasa, de la joaca, cu o ora mai tarziu, dupa ce-si dadea ceasul in urma pentru a-si pacali parintii, copilul care apela la trucul cu tremurul barbiei si plansul la comanda pentru a scapa de vreo cearta sau care punea parintilor intrebari periculoase inca de pe la 3 ani (de genul “de ce ne mai nastem daca trebuie sa murim?” – intre timp am aflat singura o jumate de raspuns, cealalta jumatate e inca acolo, undeva).

Si mai gasesc in fotografia aceasta o adolescenta prea nebunatica si pusa pe glume si o o studenta in cautarea disperata a eului, a sufletului, a iubirii. Nu le-am gasit, nici eul, nici sufletul, nici iubirea, pana cand viata mea nu s-a impartit, acum 10 ani, intre inainte si dupa, pana cand nu s-a produs acel cutremur in capul meu, pana cand nu am simtit ca pot pierde tot ce aveam si ce urma sa am. Acum le gasesc pe toate, eul, sufletul, iubirea, in mine si in fotografia vietii mele de azi. A fost greu sa iasa asa, nu am photoshopat nimic, nu stiu cat e e meritul meu, dar important este ca, cel putin pentru mine, fotografia vietii mele de azi este o fotografie reusita, de care ma bucur in fiecare zi in felul meu. Si ma bucur atat de tare, cu atata pofta si entuziasm, incat uneori, singura mea teama, e ca m-as putea sparge, asemeni unui balon, de atata energie si viata si veselie pe care le simt si pe care mi-as dori sa le simta toata lumea.” (editata pe 26 mai 2012, adaptata pe 2 mai 2015)

VA URMA!