Inca mai am nopti in care visez ca iar am ajuns pe la spital sa-mi pipaie aia creierul ori ori nu-i dau de cap. In mod normal, nu ma sperie gandul ca s-ar putea intampla asta. Mai degraba ma sperie ca o eventuala “excursie” la spital ar insemna ulterior, din nou, interdictii de tot felul si stat cuminte acasa, fara concerte si plecat pe coclauri, meciuri si mers la inot, ca sa nu mai spun de fotografii si mers la serviciu. Altfel, in ceea ce ma priveste, cred ca incep sa fiu imuna la spitale, chiar daca e obositor uneori, cand ma intreaba vreun doctor nou ceva despre boala, simptome, dureri si tot tacamul, sa o iau de la capat cu toate detaliile (noroc cu varianta shortcut, pe repede inainte).
In schimb, ma cutremura mult si ma afecteaza povestile si suferintele altora si, de fiecare data cand imi spun ca nu ar trebui sa mai emptizez, sa mai fiu atat de sensibila sau ma las afectata, ma darama vreo veste despre cineva din jurul meu, chiar si atunci cand nu e vorba despre un prieten sau cineva drag, ci de o persoana mai putin apropiata sau chiar necunoscuta.
Linistea dinaintea furtunii – 2006 – 2008
(vara lui 2006)
“2 ani si un pic. Atat a durat visul unei nopti de vara pentru mine. 2 ani si un pic in care am revenit la viata, am mers din nou in vacanta si am avut voie sa raman singura acasa, sa ies la cumparaturi, in parc sau pur si simplu aiurea pe afara fara babysitter. Vacanta in Vama Veche, din vara lui 2006, a venit ca o eliberare din globul de sticla in care ma tinusera doctorii si apropiatii dupa operatii, iar testul de maturitate a fost ziua pe care am petrecut-o in vara lui 2007 de capul meu la Amsterdam. Singura, singurica. Cata libertate, cata bucurie sa descopar fiecare pas pe care il faceam, sa simt vantul in plete, sa zambesc ca un copil prost, fara motiv pe strada, sa fac fotografii si sa ma minunez de tot ce-mi iese in cale, sa ma simt stapana pe mine, pe capul meu, pe viata mea, pe tot ce eram…
Au fost 2 ani si un pic in care m-am bucurat de fiecare clipa, de fiecare prostioara care mi se intampla si in care durerile pareau ca s-au mai plictisit putin de capul meu. 2 ani si un pic in care fiecare zi la munca era mai mult decat o placere dupa atatea luni de pauza, in care am ascuns intr-un gand departe toate noptile de chin din trecut si am invatat sa ignor gaura din craniul meu. A fost o lunga vara fierbinte de vreo 2 ani si un pic in care am crezut ca s-a terminat cu Die Hard-ul meu si nu mi-a trecut nicio clipa prin minte ca o sa-l intrec vreodata pe Bruce Willis. A fost perioada in care am incercat sa controlez sau sa ascund de ceilalti durerile de cap care mai apareau pentru ca imi doream atat de mult sa ma simt, sa par, sa fiu tratata ca o persoana normala. Asta in ciuda interdictiilor pe care le aveam si cu care imi era uneori greu sa ma impac.
Singurul lucru pe care nu l-am reusit in perioada aia a fost sa ignor si sa scap de zgomotele pe care le facea furtunul meu de la ceafa, care bolborosea ori de cate ori ploua afara si presiunea atmosferica se juca cu capul meu (parca aveam un pitic pe creier care sorbea zgomotos limonada cu paiul, special ca sa imi infioare mie maduva spinarii, si la propriu, si la figurat).
Au exista si oameni care nu intelegeau treaba asta (credeau ca fac misto sau ma plang aiurea), aceiasi oameni care credeau (si poate inca mai cred) ca durerile mele de cap sunt mofturi, care ma priveau suspect sau nu priceapeau cum e sa-ti fie uneori atat de rau incat sa nu poti sta in picioare pentru ca simti cum iti explodeaza mansarda (sinonim pentru cap in vocabularul meu; asa e cand frecventezi spitalele, mai inveti termeni “medicali” noi). Cand eram mica si ma mai loveam de rautatile unora sau altora, mama imi spunea ca asa sunt unii oameni, rai, fara motiv. Eu vreau sa cred ca oamenii nu trebuiesc impartititi neaparat in rai si buni. Eu cred ca toti ne nastem cu ceva bun in noi si cu ceva rau. Si depinde de noi in cea mai mare parte ce fel de oameni vrem sa fim, buni sau mai putin buni. Si stiu ca momentele si incercarile grele din viata noastra reusesc de cele mai multe ori sa ne inraiasca, sa ne faca mai duri cu ceilalti si mai nepasatori, mai reci, mai indarjiti, mai intoleranti. Dar cred ca adevaratele caractere se vad tocmai dupa ce un om trece prin clipe cu adevarat grele si, in loc devina mai rau, devine mai linistit, mai intelept, mai rabdator, mai impacat cu el, cu ceilalti, cu destinul. Si nu, nu ma consider un caracter aparte, cum as vrea sa fiu, cu atat mai mult cu cat, in viata mea exista astfel de oameni minunati si incredibil de buni, de la care am in fiecare zi ceva de invatat. Dar pot spune ca abia dupa primele doua operatii am inceput sa ma descopar mai bine si sa realizez cu bucurie ca durerile nu m-au facut mai inchistata si mai uracioasa, desi m-a stors de vlaga, ca neputinta mea de a fi un om asa cum voiam nu m-a transformat intr-o persoana frustrata si nemultumita de viata, ca rautatea altora nu m-a facut mai rea, desi m-a ranit. Si pentru faptul ca nu m-am schimbat in rau, ci in bine, in ultimii ani, meritul cel mai mare le apartine oamenilor frumosi din viata mea, care au vazut doar acea parte buna din mine si… au cultivat-o, si celor care m-au considerat o persoana speciala (si nu pentru ca am probleme mai “speciale”) si care nu au renuntat sa ma sprijine, sa ma suporte si sa imi fie alaturi nici cand mi-a fost cel mai rau, nici cand mi-a fost mai bine.
Si poate nu voi scapa niciodata de dureri si poate voi fi mai rau decat am fost, sau poate nu va mai fi niciun Die Hard si, de ce nu, voi trai 100 de ani. Insa ceea ce conteaza e ca, oricum ar fi, sunt pregatita pentru orice si oricat. Pentru oricata durere sau oricata fericire. Pentru ca sunt fericita si pentru ca ma simt impacata cu mine si cu viata mea. Si incerc sa nu ma plang nici cand ma doare capul, nici cand mi-e rau, nici cand nu mai pot sau ma deranjeaza indiferenta ori rautatea celor din jur, nici cand sunt obosita sau simt ca nu fac fata in lumea dezlantuita. Iar atunci cand nu reusesc, ma retrag in lumea mea, unde este frumos si bine, unde e zambet si iubire, unde e liniste si bucurie, unde e copilarie multa si multumire, unde e nebunie si entuziasm.
(in timpul Campaniei “Tu stii ce mai face copilul tau?”)
PS: Odata, in perioada aceea de liniste dinaintea furtunii, cineva m-a intrebat: daca nu ai voie sa plangi si sa te enervezi, sa mergi sus pe munte sau sa stai la soare, sa bei alcool si sa mergi la filme 3D sau sa pierzi noptile in club, sa te dai cu rolele ori multe altele, atunci ce ai voie? Raspunsul e simplu: am voie sa zambesc fara motiv si sa ma bucur de fiecare zi pe care o traiesc, am voie sa am prieteni adevarati, sa sper si sa visez, am voie sa respir aerul de primavara si sa ma bucur de fulgii de zapada ca un copil, am voie sa fiu un om bun si sa le multumesc celor care mi-au fost si imi sunt alaturi, am voie sa-i inteleg pe ceilalti, chiar daca ei nu ma inteleg pe mine, sa ma alint si sa-mi fac toate mofturile, sa scriu poezii si sa fac fotografii, am voie sa spun “Iarta-ma” cand gresesc si sa-i inveselesc pe cei care au nevoie de asta mai mult decat am eu, am voie sa pun suflet in ceea ce fac, sa iubesc si sa fiu iubita, sa traiesc si sa simt ca sunt vie.
Hmmm… Da, toata lumea are voie sa faca toate astea. Pacat ca nu toti o fac sau, mai rau, ca ajung uneori sa faca ceea ce nu vor. Stiu sigur ca nu sunt si nu voi fi niciodata cel mai bun om din lume, nici macar cel mai bun om din viata mea, dar in fiecare zi ma ghidez dupa un gand ce nu m-a lasat sa dorm o noapte intreaga dupa ce am facut o fapta buna: I AM WHAT I AM, BUT I’M TRYING TO BE BETTER! (in traducere libera, sunt cine sunt, dar incerc mereu sa fiu varianta mea si mai buna) 🙂 “
(editat pe 13 aprilie 2012, adaptat azi, 13 aprilie 2015)
VA URMA!
Sorry, the comment form is closed at this time.