Spuneam in episodul 9 ca o lectie se repeta pana se invata. Inainte de ultima repetitie, as fi putut jura ca mi-am invatat lectia si nu am inteles de ce trebuie sa mai trec o data prin chinul ala. Dupa ce mi-am mai revenit din agonia prin care am trecut la Viena, am inteles. Poate ca invatasem lectia doar pe jumatate, pentru ca uitasem partile cele mai importante si, mai grav, pentru ca nu aplicasem ca la carte ce-am invatat.
Cand am suferit prima operatie nici nu stiam ce trebuie sa invat. M-a luat lectia aia pe nepregatite si nu stiam ce si de ce mi se intampla mie toata treaba asta. La a doua operatie, care a urmat inainte sa ma dezmeticesc dupa prima, eram atat de manioasa, egoista si incapatanata ca nu voiam sa invat nimic, cu atat mai mult sa caut rostul acestei lectii. Apoi, cand a venit a treia operatie, adica repetitie, am inteles ca trebuie sa accept faptul ca asta mi-e destinul si ca cea mai usoara metoda de a face fata si de a merge mai departe este sa accept, sa imi schimb atitudinea si sa invat cat mai bine o data pentru totdeauna ce am de invatat din toata povestea, din fiecare capitol, din viata mea. Pentru prima oara priveam aceasta lectie de viata ca pe o sansa de a invata sa ma bucur de ce am, de ce sunt, de ce nu descoperisem inca, in ceea ce ma priveste pe mine si pe altii, ca simt. Atunci am simtiti ca mi-am invatat in sfarsit lectia, mai ales ca, primisem si un “capitol suplimentar”, ca sa spun asa (zilele acelea de negura in care am fost inconstienta), care sa ma ajute sa inteleg cat de pretioasa este viata si cat de usor poti trece dincolo, cum poti pierde intr-o clipa tot ce te bucura, te lumineaza, te motiveaza si te face sa simti ca traiesti. Si dupa un timp intre doua lumi, m-am trezit cu lectia invatata. Mi-am spus ca s-a terminat cu repetitiile astea si de acum stiu ce trebuie sa stiu.
Atunci, va intrebati poate, ce de au mai urmat inca 4 “cursuri” pe care mi le-a bagat viata in maetria de studiu? Pentru ca, ma gandesc eu, nu am fost prea atenta la ore (nimic surprinzator, asa am facut mereu la scoala), poate am citit printre randuri si, probabil, am mai sarit anumite capitole, sau nu le-am apilcat cum trebuie. Asa ca “Domnul Profesor” (sau “Doamna Profesoara”, pentru cei care cred ca alta e ierarhia in viata asta decat am invatat noi la scoala) m-a pus sa o iau de la capat, sa repet si a 4-a oara si a 5-a oara si a 6-a oara si, in fine, a fost nevoie si de a 7-a oara ca sa-mi invat lectia (adica sa bag la cap 🙂 haha!) As fi putut crede ca, avand experienta si stiind despre ce e vorba, va fi mai usor. Ei bine, nu. Ultima oara a fost o lectie mai dura… asa ca sa-mi intre bine in cap (stiu ca suna a umor englezesc , dar pe mine tare ma amuza expresiile astea).
Time out
Sedinta foto Marie Claire
Dar, din fericire, cu fiecare operatie pe care am suferit-o, am devenit mai increzatoare, mai relaxata si mai sigura pe mine, ca si cum nu ar fi fost decat inca o incercare, inca un test, inca o lectie sau o experienta de viata. Ce-am invatat?
Am invatat ca, dincolo de o zi de durere, cateva clipe de fericire cantaresc mai mult decat tot chinul cu conditia sa stii sa primesti, sa te bucuri cu adevarat, fara a te gandi ca vrei mai mult sau ca maine te asteapta o noua zi de chin.
Si am mai invatat ca poti avea multe in viata, lucruri si persoane, dar ce folos daca nu stii, nu poti sau nu vrei sa te bucuri de ele, pentru ca inima ta bate pentru altceva sau alticineva, iar gandul ti-e mereu la ce nu ai?
Si am invatat ca, desi am mai putin decat altii, putinul meu pentru mine inseamna tot, in vreme ce pentru altii totul este prea putin. Si atunci imi dau seama cat sunt de castigata si de norocoasa.
Nu neg, sunt momente in care as vrea si eu mai mult de viata. Mai mult timp fara durere, mai mult zambet si mai multa rabdare pentru cei dragi mie, mai multa liniste si mai multa copilarie si bunatate in jurul meu si mai multa toleranta (in primul rand din partea mea fata de ceilalti), mai multa intelegere fata de propria-mi persoana, mai multa detasare fata de vorbele, judecatile sau faptele celorlalti, care ma afecteaza in mod voit sau nu, mai multa putere sa trec peste dureri, mai multa inspiratie pentru fotografii, mai mult ragaz pentru ce ma face pe mine fericita.
Dureri mai sunt si vor mai fi, toata viata (am inteles, acceptat si… m-am calit intr-o oarecare masura). La fel si zile in care nu voi reusi sa fiu cum as vrea sa fiu si sa ma port cum trebui sa ma port, zile in care nici eu nu stiu cine sunt si abia ma simt aici, in lumea mea, dar sper sa stiu sa-mi incarc bateriile dintr-un azi cu amintiri frumoase pentru un maine mai reusit. Si, mai important, sa nu uit lectia, ca sa nu o mai repet (macar o vreme).
Cu riscul de a fi considerate de unii ipocrita, am mai spus si o repet: nu regret faptul ca a trebuit sa trec prin experienta asta, tocmai pentru ca am avut ce invata si pentru ca, in felul asta am devenit mai puternica, mai increzatoare, mai mai plina de viata si mai eu. Dar regret ca a fost nevoie sa sufere persoane dragi mei din cauza acestei povesti. Nu regret ca m-am chinuit, pentru ca altfel nu as fi fost azi atat de calita si pregatita pentru orice, dar regret ca s-au chinuit si cei care nu as fi vrut sa ma vada asa si sa fie apasati de sentimentul ca nu pot face nimic pentru mine. De aceea, repet, este trist ca cineva trebuie sa treaca prin momente de agonie, si nu doar o data, ca sa vada ce merita vazut, sa traiasca ce merita trait, sa aprecieze ce merita apreciat. Si e trist, da, ca uneori trebuie sa trecem printr-un cosmar ca sa ne trezim intr-un vis frumos.
Recunosc faptul ca am fost de multe ori trista sau frustrata din cauza problemelor mele de sanatate, am trecut de la inconstienta la manie, de la acceptare la razvratire, de la neintelegere la refuz, de la impacare la renuntare, de la viata la moarte si invers. Si recunosc ca nu e usor sa stai in noptile fara somn sa strangi din dinti de durere, ranit si de faptul ca multi din jurul tau nu te inteleg sau cred ca totul e un moft, o joaca, un alint. Nu e usor sa stai singur, in durerea ta si sa te gandesti la viata ta din ultimii ani, la cat de mult te-ai schimbat, de la tristete si apatie la vise frumoase si bucurii, de la independenta si nebunii, la cumpatare si interdictii, de la rugaciuni si lacrimi, la multi “baga-mi-as”de durere. Cum nu e usor sa simti ca iti pierzi controlul si creierul nu te mai ajuta, sa bajbai in oboseala din ca0pul tau o clipa de liniste cat sa-ti spui in gand “nu cazi, nu te duci, nu patesti nimic pentru ca ai atatea chestii misto de facut si atatia oameni buni in jur si iti place atat de mult sa traiesti, sa razi, sa te bucuri de ceea ceesti si ai!”
Dar, dincolo de toate durerile, insomniile sau cosmarurile, dincolo de toate monologurile mele interioare pentru a gasi putere sa mai trag putin de mine, dincolo de lupta cu sistemul medical de care ma tot lovesc, tot ce conteaza pentru mine este faptul ca sunt vie si fericita si ma pot bucura in fiecare zi de asta asta, de mine si de cei din jur. Iar meritul nu este doar al meu. Sunt si altii “vinovati”! 🙂
(editata de 15 iunie 2012, adaptata azi, 23 mai 2015)
VA URMA!
Sorry, the comment form is closed at this time.