E trist, dar adevarat ca uneori moartea trebuie sa-ti dea cateva palme ca sa te trezeasca la viata. Iar atunci cand viata iti da mai da vreo si o duzina de lectii ca sa te aduca cu picioarele pe pamant si sa bagi la cap… ce-i de capul tau, nicio zi nu mai poate fi doar o alta zi. Asa cum niciun 23 martie nu mai poate fi doar un simplu 23 martie. Iar cei 10 ani care au trecut de la acel 23 martie in care te-ai dus si te-ai intors prima oara, inseamna mai mult decat 10 ani de zile una si una, de nopti cu povesti scrise si nescrie, de lectii invatate, de oameni mai aici sau mai departe, mai de tot sau prea putin, inseamna 10 ani de viata bonus, in care am primit primit bonusuri dupa bonusuri dupa bonusuri sa caut si sa gasesc raspunsul la intrebarea: De ce atatea bonusuri? Inca mai incerc sa inteleg… Povestea merge mai departe. Lectura placuta!
DIE HARD 1 – Prima taiere
“Tot ce-mi doream cand eram mica, era sa-mi rup mana. Da, mi se parea ceva super. Prieteni de pe la bloc, colegi, copii necunoscuti de pe strada cu mana in ghips. Oau! Ce tare! Nu ma interesa sa-mi sparg capul (ar fi fost banal, la cat de cazut in cap era si cate cucuie avea frate-meu), nu ma interesau nici genunchii juliti (desi aveam atunci o atractie pentru… bandaje). Nu, eu voiam sa-mi rup mana, frate, de preferat dreapta, ca sa ma pot prosti pana la capat ca pot scrie si cu mana stanga. Dar, ca sa fiu sincera pana la capat, motivul real pentru care mi-ar fi placut atunci sa am mana in ghips nu era nici faptul ca nu mai trebuia sa-mi fac temele (scoala nu era o problema pentru mine), nici faptul ca asa as fi scapat o perioada de antrenamentele de la inot (pentru ca nici pregatirea pe uscat nu era tocmai o distractie cu sute de genoflexiuni, flotari si ture de alergare). Adevaratul motiv era vecinul de la 4 de care imi placea in copilarie si care si-a rupt de cateva ori mainile, iar eu voiam sa fiu ca el 🙂 Ca sa nu ma spun de dedicatiile celorlalti lasate pe ghips. (M-am ales multi ani mai tarziu cu astfel de autografe pe un bandaj. Bandajul pe care l-am avut pe cap dupa a doua operatie si pe care l-am dat jos cand am facut 26 de ani. L-am pastrat o vreme, nici eu nu stiu de ce, dar acum nu-l mai am. Insa asta e alta poveste, pentru alta zi).
(autoportret)
O saptamana in cap (scuzati expresia!) trecuse de cand am aflat de minunatul chist si pana a avut loc prima taiere. O saptamana in care nu m-am gandit o clipa la ce inseamna acea operatie, care sunt riscurile sau cum imi va schimba viata, o saptamana in care am dus lupte crancene sa-i conving pe ai mei ca nu au ce cauta la Bucuresti, sa stea la capataiul meu in spital. Frate, cate minciuni i-am turnat mamei! Ca nu e o operatie grea, ca nu are voie sa intre in spital, pentru ca sunt bodyguarzi jos la intrare si nu are cum sa ma vada si ca oricum in vreo 3 zile sunt acasa si apoi ma duc la munca. Bine, si inconstienta mea era maxima. Acum, cand ma gandesc la zilele acelea, in care toata lumea isi dadea cu parerea, unii ma intrebau de riscurile operatiei (eu habar nu aveam ce sa le spun), iar altii imi spuneau sa mai cer o parere, sa ma mai gandesc, sa nu ma grabesc, ca e ceva serios si grav, ma intreb si eu ce era in capul meu (in afara de chistul ala, normal).
Recunosc, exceptand faptul ca in inconstient refuzam sa dau importanta acestei operatii, era si grija pentru ai mei. Nu as fi vrut sa isi vada copilul pe un pat de spital, zacand, intr-un peisaj macabru si rece, cu tot felul de tuburi si bandaje la purtator etc. Aveau nevoie de timp sa se obisnuiasca cu ideea unei astfel de operatii.
M-am dus sa ma rad in cap la un salon mic de cartier, unde nu ma stia nimeni. Nu voiam sa ma defriseze aia in spital. Paradoxal (sau nu), in anul anterior, cand am facut 25 de ani si am vrut, de buna voie si nesilita de nimeni, sa ma rad in cap, au sarit toti ca arsi si au spus ca sunt nebuna si… cu capul. Acum, obligat-fortat, trebuia sa renunt la plete.
– Dar de ce vreti sa va tundeti zero, domnisoara, a intrebat stupefiata coafeza. Si toata lumea din salon, ochii cat cepele spre mine. Eu ce naiba sa spun? Chiar nu aveam chef sa socializez si sa povestesc ce si cum, mai ales ca oamenii au tendinta sa se socheze imediat si sa-ti planga de mila, ca vai, saracuta, bal-bla, iar eu nu suport sa fiu compatimita.
– Pai, am pierdut un pariu, am spus eu convingator. Si e o chestie de onoare. De aia ma rad in cap. Daca trebuie, trebuie! Ce mare lucru?
M-am internat luni. La prima ora eram cu bagajelul la Floreasca. Abia cand am intrat in salon si am vazut peisajul, am inceput sa simt ca nu-i de gluma. A fost unul din momentele acelea care te marcheaza, te schimba. Ca om. Ca si copil care, obisnuit cu niste conditii calde, parfumate si comode de la mama de acasa, trece brusc intr-o cu totul alta lume si ajunge sa isi petreaca zilele si noptile pe un pat pliant de spital, cu multe alte persoane necunoscute intr-un salon ponosit, urat mirositor, rece si mult prea mic pentru cate paciente erau inghesuite acolo. “Noroc” cu durerile de cap care-mi tineau de urat, iar eu ma simteam in “elementul” meu. Ce mai conta ca sunt acolo sau in alt parte? Durerile erau la fel si ma secau de putere si de viata. Nu-mi doream decat sa treaca mai repede timpul si sa vina ziua Z. In mintea mea, operatia era ca o izbavire. O vedeam ca pe o salvare, desi, obosita de starea aia, simteam mai degraba o idiferenta de genul “a fi sau a nu fi mi-e totuna”.
23 martie 2005
Singurul meu stres era sa nu se intample ceva si sa se amane operatia. Adica, de stres, sa se intample ceva cu organismul meu, hormonal vorbind, si sa-mi vina problemele alea lunare. Acum imi pare ridicol si-mi vine sa rad, dar atunci asta era cea mai mare grija a mea, pentru ca daca se intampla asta, insemna sa se mai amane operatia cu vreo saptamana, pentru ca nu ma putea opera in acea perioada, si chiar simteam ca nu mai rezist. Acelea au fost zilele in care m-am concentrat cel mai mult din toata viata mea. Stateam nemiscata pe patul acela pliant, stramb si semanand mai mult cu o covata, ascultam impasibila discutiile celorlalte paciente operate la cap sau coloana, asteptam cu genunchii ghemuiti la piept si cu capul plecat, cu ochii inchisi si mainile reci sa ma cheme la sala de operatii. Cand au venit dupa mine sa ma duca la blocul operator m-am bucurat ca scap de infernul ala din salon, in care aerul inchis, gemetele si mirosul intepator devenisera insuportabile. Ma interesasem inainte cum e si cu operatia asta. Daca te dezbraca, cat te dezbraca (deh, pudica fata lu’ mama). M-am mai linistit cand am auzit de la doamnele vecine de pat ca au ramas cu pantalonii de pajama pe ele, dar le-au pus sa-si dea jos bluza. “Ei, topless am mai facut eu la viata mea, nu-i o problema”, mi-am spus si, ca sa fiu totusi sigura ca nu o sa am vreo surpriza, ce mi-am spus? Ia sa-mi iau doua perechi de chiloti pe mine, in caz ca sufera asistentele de exces de zel. Zis si facut. Una pereche tanga si una pereche boxeri deasupra ca sa nu raman descoperita, si la propriu, si la figurat.
– Trebuie sa-ti dai treningul jos si sa-l pui in cosul asta, mi-a spus amabila o asistenta. Iar eu m-am conformat fara sa scot un cuvant.
– Hai, si tricoul, a continuat doamna zambind cu intelegere fata de stangacia mea. Am executat cuminte cand am vazut ca imi pregatise un halat verde cu care sa ma imbrac ca sa nu defilez chiar goala pe holurile alea.
– Hai, si chiloteii, a continuat asistenta cand credeam ca am scapat. “Hmmm…, mi-am spus, la naiba, cred ca asta s-a prins ca am doua perechi de chiloti pe mine si trebuie sa dau una jos”, m-am gandit in timp ce renuntam si la boxeri.
– Hai, hai, domnisoara, tot. Si cealalta pereche.
– Poftim? am rabufnit eu pana la urma? Cum sa-i dau jos si pe astia? Pai, stiti, pe mine ma cheama Maftei. Adica nu stiu daca stiti. Pe mine ma opereaza la cap. Ce treaba are capul cu…pasarica?
– Pai are, ca va trebui sa-ti puna o sonda si nu ai voie sa ai nicio hainuta pe tine pe masa de operatii, m-a luminat asistenta in timp ce mie imi venea sa o iau la fuga.
Tremuram toata cand am intrat in sala de operatii. Nu de frica. Din punctul asta de vedere eram inca inconstienta. Tremuram de nervi ca m-au lasat fara chiloti. Si de frig, caci era ca in salina acolo. Dupa ce m-am intins pe masa, tragand de halatul ala, aproape transparent, de altfel, sa ma acopar cat mai mult, asistentele, in incercarea lor de a fi dragute cu mine, m-au intrebat in timp ce-mi ciuruiau vena:
– Esti bine? Vrei ceva? Mai ai vreo dorinta? Mama, mi-am spus in gand, zici ca urmeaza sa fiu executata, pe bune.
– Da, as vrea o tequila si o pizza, am raspuns flamanda de vreo 2 zile. Aaaa, si niste muzica, ceva, nu avem si noi pe aici? am intrebat.
– Ba da, a raspuns doctorul curant care venise sa dea startul anesteziei. A pus muzica clasica si mi-a urat apoi bafta.
– Bafta? Am intrebat uimita. Pentru ce? Nu dau nici Bac-ul şi nici examenul auto, i-am zis zambind. Apoi am intors capul spre dreapta si am vazut sus, in colt, un ceas. Era 11.10. Si s-a rupt filmul.
Cand m-am trezit, din reflex poate, am indreptat capul sa vad cat e ceasul. Doar ca in acelasi colt din dreapta sus era o icoana cu Maica Domnului. “Sa-mi f** una, am murit!”, mi-am spus in gand in timp ce o lacrima imi curgea pe obraz si o durere crunta si firbinte imi zvacnea din craniu. Decorul era altul decat cel in care adormisem. Mai multe paturi in jur, tot felul de bipuri si ticaieli, gemete si o atmosfera morbida. O voce cunoscuta m-a facut sa tresar si o mana calda mi-a mangaiat mana amortita si rece, legata de pat.
– Teo, te doare? Era vara-mea care imi zambea nevinovat cu ochii ei blanzi si albastri atintiti asupra mea. Ha! Ha! Ce intrebare! “Nu, cum dracu sa ma doara, dupa ce mi-au facut aia o gaura in craniu si imi atarna un furtun din cap?!” as fi vrut sa-i spun, dar nu aveam putere nici sa deschid gura. Azi ma amuz teribil cu vara-mea pe seama mea si a momentelor de atunci. Auzi le ea “te doare?” 🙂
Langa mine, in stanga, era o femeie batrana care agoniza si spunea intr-una “Inveleste-ma! Inveleste-ma!” Cand a auzit-o pe biata femeie cum se vaicarea, Alex (vara-mea) m-a intrebat pe mine soptit, cu o privire copilaroasa, plina de mila, dar si usor confuza: “S-o invelesc?” Acum chiar imi vine sa ma tavalesc de ras cand imi amintesc de momentele alea. Atunci imi venea s-o bat. De ce naiba ma intreba pe mine daca s-o inveleasca? Eu tremuram din toate alea acolo, efectul anesteziei se ducea dureros de repede, ma durea craniul de imi venea sa musc peretii, eram conectata la o gramada de aparate, mi-era greata si inca nu realizam ce mi se intampla. Si ea ma intreba pe mine daca s-o inveleasca pe vecina de pat? Langa mine, in cealalta parte, in dreapta, era un barbat in coma, iar cand am realizat asta, m-a apucat groaza. Batrana din stanga schimbase placa. Gemea continuu si striga tot felul de nume de barbati, pe un ton bolnav, a paguba, care te scotea din minti (cel putin pe mine, in clipa aia, ma enerva de-mi venea sa ma dau jos din pat si sa-i pun perna pe fata, doar ca eu nu eram in stare nici sa clipesc, sa inghit sau sa gandesc).
– Doreleee! Marceleeee! Ioneleee! striga vecina mea de pat si eu, imi amintesc de parca a fost ieri, ii spuneam in gand, caci nu eram in stare sa articulez nici cuvantul “mama”: Taci, ca te dau la cainii din Stefan cel Mare! Sa-mi fie cu iertare, nu stiu nici eu ce-mi veni, nu stiu ce era in capul meu (in afara de durere si un creier terfelit), dar cred ca am facut cumva legatura cu faptul ca eram langa Stadionul Dinamo si limbajul de ziarist sportiv se pare ca nu fusese afectat in timpul operatiei. Acum ma amuz de multe ori pe tema asta si rad de parca ar fi vorba de un film de comedie (prost, recunosc). Poate unii vor spune ca sunt ipocrtita sau sadica, dar nu prea am cum sa uit clipele alea, chiar daca atunci credeam ca sunt ultimele.
Cand a venit medicul care m-a operat sa vada cum sunt mi-a dat cea mai buna veste:
– Ai un creier foarte sexy! “Oau, ce usurare! Asta are chef de glume cu mine”, mi-am spus in gand. Apoi a stricat momentul meu de bucurie: “Ne esti datoare cu niste halate noi. Era presiunea atat de mare in capul tau, ca ne-ai improscat pe toti cand ti-am deschis capul si s-a spart chistul. Te-am pierdut putin acolo pe masa, ai fost putin plecata, dar s-a rezolvat. Poti spune ca te-ai nascut a doua oara”. Hmmm… ciudat, eu nu-mi amintesc nimic, nici sa fi vazut luminita aia de care tot spun aia prin filme ca o vad cand mor putin. Si nici viata nu mi-am vazut-o toata ca la film la mall. Bine, asa nu-mi amintesc nici de recitalul de injuraturi pe care cica l-am dat cand m-au scos din sala de operatii. Am aflat ulterior ca m-am dat in spectacol pe holurile spitalului cand ma duceau cu targa la Terapie Intensiva, dar cica am injurat numai in engleza. Macar sunt o persoana elevata, o domna, ce p*** ma-sii!?
(2012)
Hmmm… Si uite cum, de la o dorinta copilareasca de a-mi rupe mana ca sa am si eu ghips, ca asa era la moda, am ajuns sa am o gaura in cap si cateva fermoare ulterior (pentru cine nu e obisnuit cu limbajul, asta inseamna cicatrici de la operatii).
Azi, cand scriu randurile astea, zambesc. Imi amintesc cum, copil fiind, faceam misto de bunica-mea, cand ne spunea ca a trecut prin multe la viata ei si are “septe operatii”. Ha! Ha! ce mai radeam atunci de faza asta. Acum rad de mine. Nu numai ca am egalat-o, dar am si depasit-o, daca adaug la cele 7 operatii pe care le-am facut in ultimii 7 ani si operatia de apendicita facuta in liceu. Sac! Hai ca te-am facut, mam’ mare!”
(editat pe 23.03.2012, adaptat azi, 23.03.205)
VA URMA!
Sorry, the comment form is closed at this time.