Episodul 5 – Die Hard 3 si cea mai lunga noapte din viata mea

Let us rise up and be thankful, for if we didn’t learn a lot today, at least we learned a little, and if we didn’t learn a little, at least we didn’t get sick, and if we got sick, at least we didn’t die, so, let us all be thankful. – Buddhist Quote

(cand exista La Motoare, unul din locurile mele preferate)

“Dupa acea lunga vara fierbinte de 2 ani si ceva, in care durerile de cap, unele “obisnuite”, altele crunte, in care viata mea parea ca se lumineaza, iar eu imi recapatam zi de zi puterile si independenta in ceea ce priveste activitatile (si nu numai), m-am convins ca uneori lucrurile sunt prea frumoase ca sa fie adevarate. In vara lui 2007 am inceput sa ma simt din nou rau. La fiecare control, doctorul care ma operase la Floreasca (Die Hard 1 si Die Hard 2) imi spunea ca nu e nimic, ca durerile nu au legatura cu operatiile si cu chistul, ca o sa treaca si ca nu are ce opera, desi altii imi spuneau ca a aparut hipertensiunea intracraniana. Am suportat cat am suportat, am strans din dinti si am sperat sa-mi treaca, am spus ca se va plictisi durerea aia si va pleca de la mine, insa la inceputul lui 2008 am schimbat macazul. M-am dus la un alt speciaist, la Spitalul Bagasar, am facut un RMN, iar rezultatul a venit ca o lovitura (in cap, normal): hipertensiune intracraiana. Verdictul era clar: “Trebuie operatie cat mai urgent, caci e un mare risc de hidrocefalie (in traducere medicala, acumulare anormala de lichid cefalorahidian in cavitatile creierului). Adica ti se inunda creierul!”. Desi mi-a fot teama ca nu va accepta sa ma opereze (fiind un pacient operat deja de doua ori de alt doctor la alt spital, iar la noi cu greu un doctor accepta sa preia cazuri mai speciale gata incepute de alti colegi), ca un adevarat profesionist, noul meu doctor a acceptat provocarea si a fost de acord sa ma jute. “Si cand ma operez?” am intrebat contrariata. “Ieri!”, mi-a raspuns pe un ton grav, dar cu mare blandete.

Asa se face ca pe 3 martie 2008 am pornit spre sala de operatii, de data asta cu mama alaturi, si, pentru prima oara m-am temut. Da. Nu mai aveam nimic din inconstienta aceea care mi-au purtat pasii spre blocul operator prima oara, nu mai aveam nimic nici din acea nepasare de la inceput, daca lucrurile vor merge bine sau nu. De data asta totul era altfel. Imi doream sa fiu bine, stiam ce inseamna operatiile pe creier, realizam ca pot pierde tot ce aveam si au aparut emotiile. Dar erau emotii… constructive si simteam cum prind putere. Pentru prima oara eram optimista si increzatoare ca totul va fi bine. Trebuia sa fie bine.

Si asa a fost. Operatia a decurs fara probleme, mi-au pus un shunt peritoneal (adica un alt tub de dren, care ducea de la chist pana in stomac, pentru a elimina surplusul de lichid cefalorahidian care nu ma lasa sa stau in picioare mai mult de 10 minute), iar intr-o saptamana eram acasa. In 10 zile m-am pus pe picioare si, cum obisnuinta e a doua natura, efectul placebo si-a facut treaba, iar eu, asemeni lui Fat-Frumos, m-am refacut intr-o zi cat altii in zece. Si pentru ca totul parea in regula, dupa zece zile am concediat-o pe mama din functia de babysitter si am ramas singura acasa sa am grija de mine. “Libertateeee, frate!”, mi-am spus, insa nici nu banuiam ca fix in ziua aceea, in care mama pleca acasa la ea si ma lasa pe mine cum ma stia, independenta, rebela si stapana pe mine, avea sa fie una din cele mai tulburatoare, mai importante si mai grele zile din viata mea.

Joi, 13 martie – ziua in care am murit putin

Eram toata un zambet. Fericita ca sunt din nou stapana pe mine si pe viata mea, ca nu depind de atentia exagerata si ajutorul celor din jur, ca imi pregatesc singura de mancare, ma misc prin casa, ma duc la baie sau pur si simplu imi asez patul. Eram convinsa ca perioada de convalescenta va si mai scurta de data asta. Doar aveam experienta in domeniu 🙂 Iar ziua se anunta una atat de frumoasa. Faptul ca puteam sta in picioare la fereastra sa privesc soarele care arunca lumina calda de primavara in camera si puteam zambi fara motiv era un medicament mai puternic decat orice analgezic. Iar seara linistita, cu miros de zambile, zambete calde si vorbe frumoase imi dadeau aripi pentru zilele ce aveau sa vina. Insa ceva s-a intamplat, intr-o clipa filmul s-a rupt, timpul a stat in loc, iar eu am aterizat intre doua lumi.

Mi-e greu sa povestesc acest episod, nu pentru ca ma intristeaza, ci pentru ca sunt multe bucati din puzzle care lipsesc. Intunericul in care am stat in acele zile mi-a sters din minte multe clipe din viata mea, de dinainte si de dupa. Stiu doar ca era joi, iar apoi, timp de 3 zile eu nu am mai fost eu si nu am mai stiut nimic. Azi stiu doar ca am fost la mana destinului, a timpului sau a universului, ca nu am vazut nici atunci luminita de la capatul pamantului si nici nu am auzit rugile mamei care a stat la capataiul meu in acele zile si nopti de incertitudine si de groaza pentru ea si restul oamenilor dragi mie.

Acum imi permit sa glumesc si sa spun ca treaba aia, cu “umblatul” haotic prin alte lumi, cu batut la Poarta Raiului sau mai stiu eu ce, nu era genul meu, asa ca n-am stat prea mult in coma si… m-am trezit. Cand am deschis ochii prima oara m-a izbit un sentiment cutremurator. De dezorientare totala, de frig, de teama, de goliciune, de slabiciune, de vinovatie. Am inceput sa plang. Nu intelegeam cine sunt, unde sunt si, mai ales, ce cauta mama acolo. Asta pentru ca unul din ultimele lucrurile pe care mi le aminteam vag era faptul ca ea please acasa si vorbisem la telefon…cateva ore mai devreme (credeam eu). Subconstientul meu, turmentat si apatic, dormise putin. Dar asta era singura legatura pe care o putea face. “Cum e mama acolo, langa patul meu, in sptial, in Bucuresti, daca eu am vorbit cu ea la telefon mai devreme si era acasa in Bacau?” Am inercat sa spun ceva, cu ochii tinta, plini de lacrimi. Insa nu puteam vorbi, fiind inca intubata si nu intelegeam de ce mainile imi sunt legate de pat. Nu mi s-a explicat imediat ce s-a intamplat, iar eu oricum nu aveam mintea limpede sa inteleg ceva si sa pun la cap toate bucatile din acel puzzle. Nu stiu de ce ma simteam vinovata si ochii mi se umpleau de lacrimi fara motiv. Orice emotie era prea puternica pentru mine in momentul acela. De la bucuria de a auzi glasul oamenilor dragi mie, pana la mania ca le-am provocat celor din jur durere cu acea boacana.

Ulterior am aflat ca acea criza nu avea legatura cu operatia de mai devreme. Suferisem o tromboza venoasa (mai exact, doctorii mi-au explicat ca doua vene din creierul meu mare au cedat deoarece am stat prea mult cu hipertensiunea intracraniana, iar vasele de sange devenisera foarte fragile). Nu mai conta. Important era ca mi-am revenit. Norocoasa. Fara sechele. Gata sa o iau de la capat din nou.

Primele lucruri pe care am inceput sa le simt si sa le constientizez au fost gropile din Bucuresti cand salvarea m-a transferat de la Spitalul Pantelimon la Bagdasar. A fost un drum istovitor, iar eu ma simteam sleita de puteri dupa acele zile de negura. La Bagdasar, doctorii care ma operasera in urma cu cateva zile si carora le devenisem draga m-au adoptat vreo luna. Da, o luna de arest in spital, o luna de tratament si asteptare, de nopti dormite pe bucati si zile fara aer de-afara, o luna de sperante si nerabdare sa plec acasa. O luna de trezit in fiecare zi la 6 pentru a-mi face patul ca la armata si pentru a ma pregati pentru alti si alti vizitatori. Atunci a fost prima oara cand a venit si tata la spital la mine (am cedat, ce era sa fac?), lucru care m-a emotionat peste masura. Tristetea pe care incercau ai mei sa o ascunda in spatele unui zambet (doar ca sa nu ma incarce pe mine cu apasarea lor) se vedea clar in ochii lor obositi de suferinta copilului lor. Mama se tinea mai tare, tata evita sa vorbeasca despre durerea mea sau despre ce se intamplase, iar eu ii asteptam in fiecare dimineata cu bunatati si cu nerabdare, ca un copil aflat in carantina sau la orfelinat, cautandu-i cu privirea de dupa usa in timp ce asteptam alaiul de doctori la vizita.

Cand am fost eliberata, drumul spre casa a fost cel mai lung din viata mea si, pe masura ce ma apropiam de acea garsoniera, ma cuprindeau emotii pe cat de puternice, pe atat de greu de exprimat. Cand am intrat in bloc imi tremurau picioarele, iar cand m-am apropiat de usa tremuram deja toata, eram alba la fata, iar lacrimile imi curgeau pe obraz. Nu puteam vorbi, iar creierul meu se blocase. Nu stiu cum sa explic de ce ma simteam de parca as fi fost victima unei tentative de omor care se intoarce la locul faptei. Ai mei incercau sa ma linisteasca, eu stateam pe fotoliul din hol si priveam in gol, intepenita, inspaimantata si refuzand sa intru in camera. Am stat minute bune acolo si incet-incet tentative de amintiri si franturi din acea zi de 13 veneau de-a valma in capul meu incercand sa se aseze acolo, insa plecau la fel de repede fara a se lipi in memoria mea. Din fericire. Caci din clipa aceea nu am mai simtit niciodata nevoia sa aflu mai mult decat stiam despre ce s-a intamplat atunci, pe 13 martie 2008.” (editata pe 20 aprilie 2012, adaptata azi, 13 aprilie 2015  )

“Acceptance of suffering does not mean we should not do everything in our power to solve a problem whenever it can be solved. However, acceptance of the suffering that we are already undergoing helps us not to make it worse with the additional burden of mental and emotional suffering.” – Dalai Lama.

VA URMA!